Dincolo de uriașele implicații umanitare și economice ale pandemiei de coronavirus (pe care le-am mai analizat și, din păcate, va fi necesar să continuăm să le aprofundăm) există și o altă dimensiune foarte relevantă a actualei crize: capacitatea noastră de a ne proteja și încuraja unii pe alții.
În acest moment, în contextul măsurilor de prevenție impuse legitim de autorități, sunt sute de mii de oameni izolați, cei mai mulți dintre ei ajunși la vârste înaintate sau afectați de maladii cronice.
Perioada actuală provoacă unor astfel de persoane – pe lângă îngrijorarea pe care o resimțim toți – un acut sentiment de singurătate.
Părinți și bunici încercați de viață și de diferite afecțiuni sunt acum lipsiți și de bucuria mereu prea scurtelor întâlniri cu copiii și nepoții. Asaltați de știrile cu iz de apocalipsă care se revarsă pe televiziuni și internet, se străduiesc cu greu să nu își piardă speranța că vor trece cu bine peste toate.
Acești oameni au nevoie să știe că nu sunt uitați. Să înțeleagă că sunt izolați temporar, dar nu părăsiți. Să primească motive reale de bucurie și încredere.
Cu toată presiunea acestor zile, indiferent că lucrați de acasă sau înfruntați pericolul acestei pandemii în spitale, în farmacii, în instituții publice, în firme și companii indispensabile pentru funcționarea societății, nu uitați că, măcar o dată pe zi, să vă sunați părinții și bunicii. Să le povestiți despre voi și despre lume, să-i liniștiți, să-i încurajați.
Marile crize se depășesc prin solidaritate, grija pentru cei vulnerabili și efort comun, nu prin salvări individuale.