Istoria dezvoltării societăţii omeneşti arată că o politică puternic „de dreapta”, punând accentul pe individ în raport cu societatea, puternic concurenţială, de tip capitalist primitiv, e de natură să impună societăţii un ritm rapid de dezvoltare, însă cu costuri sociale mari. Ea generează, chiar în societăţi ultraprospere, largi categorii de declasaţi, crează alienare, confuzia valorilor şi tinde să epuizeze resursele naturale, agresând ecologic planeta. Din perspectiva doctrinei umaniste, explicaţia acestor epifenomene derivă din dezechilibrul între atributele fiinţei umane: hipertrofierea creaţiei în detrimentul altruismului şi, paradoxal, al libertăţii de acţiune: exacerbarea concurenţei, pierderea caracterului ei loial, limitează libertatea de acţiune inclusiv a membrilor clasei antreprenoriale.
Ca o reacţie – justificată, în parte – la aceste epifenomene a apărut utopia comunistă, de extremă stângă, care, subjugând individul colectivului, a anihilat sau pervertit orice posibilitate de manifestare a creativităţii umane, afectând grav şi celelalte atribute ale fiinţei umane. Libertatea a fost evident lezată în toate cele trei ipostaze ale sale – de acţiune, de posesie şi de expresie – dar paradoxal şi cele două ipostaze ale atributului onoarei au fost afectate. Pentru că ce respect faţă de sine putea să păstreze cetăţeanul pus să stea la cozi interminbile pentru un bun necesar supravieţuirii, dependent de toanele unui birocrat sau alt împuternicit al statului? Cât despre altruism, se poate vorbi despre acesta atunci când individul înzestrat cu o capacitate superioară de a crea valoare adăugată redistribuie benevol sau cel puţin consensual o parte din aceasta către contemporani, dar nu când această redistribuţie se face forţat şi arbitrar, sub imperiul unei dogme politice impuse. Efectul a fost incapacitatea de a gestiona corect mecanismul economic şi mai ales sterilitatea în domeniul creaţiei tehnologice: orice „progres” depindea de furtul de tehnologie din societăţile capitaliste, ceea ce le condamna pe societăţile comuniste la o eternă stare de dependenţă: un vagon nu se poate deplasa mai repede decât locomotiva care-1 trage. Paradoxal, principalul efect benefic al eforturilor şi suferinţelor popoarelor din ţările socialiste a fost… temperarea agresivităţii societăţilor capitaliste în raport cu clasele lor defavorizate, apariţia unui „capitalism cu faţă umană”. Să observăm de altfel că în prezent asistăm la o întărire a rolului structurilor de control al statului chiar şi în ţările puternic dezvoltate, ba chiar şi o tendinţă spre suprastatalitate.
La începutul anilor ’90 în unele ţări foste socialiste, printre care şi România, trendul politic principal a fost o nouă utopie: cea a posibilităţii transplantării cu succes, „telle quelle”, a raporturilor sociale şi economice de tip capitalist pe corpul neadaptat al societăţilor postcomuniste. Aceasta a dus la eşec economic şi creează – practica socială a demonstrat-o de altfel – riscul nostalgiei pe scară largă după „călduţa” ineficienţă socialistă; se favorizează propulsarea unor forţe politice mizând pe nostalgie, care să implementeze un asemenea model. Apare riscul enorm al „pendulării” societăţii între două modele politice extreme, al unei perpetue tranziţii înainte şi-napoi, cu inevitabilele sale pierderi, ceea ce echivalează cu intrarea ţării în instabilitate.
In cazul României, după ani de tranziţie confuză şi deseori contradictorie, într-un cadru internaţional complex, se impune redefinirea unei strategii naţionale, în plan economic şi social, instituţional şi tehnologic. Urgenţa sarcinii reconstrucţiei nu permite să se aştepte trecerea timpului de care ar fi nevoie pentru apariţia şi dezvoltarea spontană a proceselor pieţei. Reforma trebuie să se desfăşoară conştient, dar nu dogmatic. Tranziţia trebuie să se deruleze ca un act de voinţă politică, dar nu trebuie limitată în timp; trebuie pus accentul pe profunzimea transformărilor structurale şi nu pe viteza lor. Astfel, terapiei de şoc umaniştii îi opun terapia intensivă.
In altă ordine de idei, politica trebuie să fie economică şi socială, nu ideologică. Dezideologizarea actului politic îl va împinge spre pragmatism, profesionalism, implicit spre o poziţie de centru în spectrul politic. Experienţa comunistă, dar şi cea a prezentului arată că elementele dogmatice în actul de conducere constituie o piedică şi că politizarea actului de guvernare conduce la eşecul acestuia.
In sfârşit, în virtutea atributului onoarei, umaniştii pun un accent deosebit pe morală în viaţa politică, în viaţa publică în general, ca şi în cea particulară. Fenomenul inconsecvenţei morale este prezent şi în creştere la politicienii de pe toate meridianele: nerespectarea promisiunilor electorale şi folosirea votului ca un cec în alb tind să devină practici curente, care nu mai stârnesc indignare. Dar oportunismul politic capătă forme deosebit de virulente în unele ţări foste comuniste, pe fondul lipsei unei culturi a democraţiei (sau pervertirii acesteia), unde el capătă caracter de sistem. Sub acest raport considerăm că una dintre cauzele majore ale dezastrului economic şi social din ultimii ani în aceste ţări este oportunismul unei bune părţi din liderii politici şi din directorii de opinie. Atâta vreme cât un om a slujit un anumit regim politico-ideologic şi a profitat de pe urma acestuia – indiferent că a făcut-o din convingere sau din calcul – ar trebui ca, măcar din decenţă, măcar din respect faţă de sine, să se abţină în a-1 înfiera cu zel, o dată ce acel regim a căzut, chiar dacă nu-i mai împărtăşesc valorile. Ce garanţie avem că cei care, pasă-mi-te, au intrat în partidul comunist pentru a-1 submina din interior, nu au intrat şi în unul sau altul din partidele democratice postrevoluţionare pentru a-1 submina şi pe acesta din interior? Ce calitate morală pot să aibă intelectualii, ziariştii, directorii de opinie care înjură azi ce-au adulat până la căderea comunismului şi adulează ce-au înjurat până atunci? Ce motive avem să credem că aceste conversii de conştiinţă, prea rapide, prea demonstrative, prea asociate cauzal cu momentul căderii vechiului regim ca să fie autentice, nu se vor repeta şi în viitor, în detrimentul democraţiei?
Şi cum ne putem aştepta de la un lider politic sau director de opinie care şi-a schimbat şi îşi schimbă convingerile afişate, la comandă şi din interes, să promoveze acele valori tipic capitaliste şi democratice care sunt onoarea, respectul faţă de cuvântul dat, respectarea convenţiilor fie ele economice sau sociale, ceea ce înseamnă, în practica politică, respectarea promisiunilor electorale, stabilitate legislativă etc.? Militând pentru asemenea valori, directorul de opinie oportunist ar milita împotriva înseşi esenţei comportamentului său, cameleonic şi interesat.
Politica internă umanistă va reflecta echilibrul armonios dintre caracterul social şi caracterul liberal al doctrinei umaniste. Pe de o parte guvernările umaniste vor manifesta grijă faţă de semeni proprie idealurilor socialiste (rareori şi incomplet puse în operă de formulele politice socialiste), pe de altă parte ele vor asigura repartiţia dreaptă, după merit, a beneficiilor rezultate din activitatea economică, obiectiv pe care liberalismul încearcă să-l realizeze prin intermediul profitului (realizare care, de asemenea, se bucură doar de un succes relativ). Dacă din triada revoluţiei franceze – libertate, egalitate, fraternitate – capitalismul a exacerbat libertatea, neglijându-le pe celelalte două, iar comunismul a exacerbat egalitatea, neglijându-le pe celelalte două, umanismul va trata triada în mod echilibrat. Nu numai că libertatea va cunoaşte cotele din capitalismul de succes, şi mai înalte, nu numai că egalitatea va fi o adevărată egalitate a şanselor, nu doar o simplă şi formală egalitate în faţa legii, dar va fi reconsiderată şi pusă realmente în operă şi solidaritatea socială – adică fraternitatea, ultima componentă din triada clasică.
Situat in centrul spectrului politic, un partid umanist va reprezenta direct interesele clasei de mijloc şi ale clasei antreprenoriale totodată. El va reprezenta indirect toate clasele defavorizate, vital interesate într-un grad înalt de prosperitate a întregii societăţi.
Umaniştii acordă o importanţă deosebită educaţiei şi, în particular, educaţiei morale, formative de caractere şi de atitudini sănătoase faţă de societate, faţă de muncă, faţă de lege. Primii ani de şcoală vor cunoaşte un accent deseobit pus pe elemente precum disciplină, ordine, educaţie, credinţă, menite să modeleze un tip de om format în concordanţă cu idealurile umaniste. Formarea morală individuală şi formarea civică în concordanţă cu exigenţele societăţii umaniste presupun o revoluţie şi în metodele educative, şi în mentalităţile educatorului. învăţătorul va redeveni o persoană deosebit de respectată a comunităţii, inclusiv printr-o retribuţie corespunzătoare, dar el va trebui, la rândul său, să facă eforturi permanente pentru a-şi menţine acest statut formal şi informai. In societatea umanistă nu vor mai fi de conceput nici cadre didactice care stârnesc compasiunea elevilor lor prin sărăcie şi statutul lor social umil, dar nici dascăli care dau ei înşişi exemplu elevilor de imoralitate, incompetenţă, abuzuri, căutarea de foloase necuvenite, comportament necontrolabil etc. Degradând sistematic statutul social şi financiar al educatorului, societăţile din ultimele decenii, atât cea comunistă cât şi cea capitalistă, au pus bazele unui fenomen foarte periculos: erodarea autoexigenţei profesionale şi morale a unora dintre formatorii tinerei generaţii, încercarea de a construi o societate performantă şi curată fără educatori performanţi şi curaţi e la fel de primejdioasă ca o intervenţie chirurgicală efectuată cu instrumente nesterilizate: chiar dacă operaţia, aparent, reuşeşte, infecţia va izbucni mai târziu, cu efecte devastatoare.
Izvorâtă dintr-o criză a modalităţilor tradiţionale de reprezentare a raporturilor dintre individ şi comunitate, în particular a viziunii tradiţionale asupra lateralităţii stânga- dreapta, concentia umanistă este si un răspuns la criza formulelor clasice de reprezentare democratică. Faptul că formulele democratice actuale nu mai satisfac pe deplin e foarte uşor de demonstrat: cifrele înalte ale absenteismului ca fenomen cronicizat în ţările cu democraţii consolidate, de pildă, pledează în acest sens. în condiţiile unei participări la alegeri de 30%-50%. Practic, deciziile de importanţă capitală pentru comunitate sunt luate sistematic în numele a 51% din voturile acestui procent din electorat, adică în numele a 15%-25% din electorat. Aceasta ilustrează o dramatică golire de conţinut a noţiunii de democraţie, o reducere a ei la o formă fără fond. Lipsa apetenţei populaţiei de a participa la alegeri nu exprimă dezinteresul faţă de problemele comunităţii, ci neîncrederea că prin vot ea poate influenţa în vreun fel soluţionarea acestor probleme. O anali ză ceva mai atentă a fenomenului politic în ţările democratice arată că nerespectarea promisiunilor electorale a devenit un fenomen banal în mai toate ţările: presa, care exprimă interesele opiniei publice, a ajuns chiar să justifice acest tip de comportament şi să-l încurajeze în numele unor oportunităţi de moment, iar electoratul nu-1 mai penalizează din lipsă de alternativă. El ştie din experienţă că dacă vin “ăilalţi” situaţia se va repeta – vor promite una şi vor face alta – şi are acut percepţia că sistemul democratic s-a transformat într-un mecanism de dute-vino, tip “pleacă ai voştri, vin ai noştri”. Continuând analiza vom constata o universală, sistematică şi politicianistă cantonare a majorităţilor parlamentare cât mai aproape de cifra de 50%, ba chiar şi funcţionarea frecventă a guvernelor minoritare cu susţinere parlamentară apropiată de această cifră. Ce exprimă această convergenţă către pragul de 50%? Faptul că clasa politică nu se mai partajează în majoritate şi minoritate pe criterii doctrinare, principiale – pentru că este greu de crezut că în toate ţările democratice, la toate alegerile, electoratul se împarte aproape matematic în două părţi aproximativ egale, de pildă o jumătate de stânga şi una de dreapta. Şi faptul că majorităţile parlamentare se structurează după principiul situării cât mai aproape de pragul de 50%. Din dorinţa de a împărţi “caşcavalul” puterii la cât mai puţini, clasa politică structurează sistematic coaliţii guvernamentale contra naturii, înglobând la grămadă social-democraţi şi liberali de pildă, în formule de guvernare care vor contraveni obligatoriu principiilor doctrinare ale cel puţin unora din participanţi. Asemenea cabinete ideologiceşte bălţate se întâlnesc frecvent în lumea democratică şi ele nu pot, evident, să exprime interesele unei majorităţi a electoratului, ci doar rezultatul calculelor politicienilor şi aritmeticii parlamentare.
De altfel, însăşi lipsa de reacţie a electoratului faţă de predominanţa formulelor convergente către 50% dovedeşte dezinteresul şi chiar apatia celor care s-au prezentat la vot, şi care îi văd pe cei pe care i-au votat intrând în alianţe contra naturii şi trăindu-şi principiile doctrinare, de dragul guvernării. Alegătorul este slab motivat: intensitatea dorinţei sale de a impune o anumită viziune în viaţa publică este slabă, deoarece experienţa l-a învăţat că prin vot nu poate schimba, în realitate, mare lucru atâta vreme cât nu are nici un control asupra destinaţiei şi utilizării votului său din momentul în care l-a aruncat în urnă. Acest fenomen este extrem de periculos, în primul rând pentru democraţie, deoarece permite apariţia unei minorităţi extrem de puternic motivate într-o anumită idee, cu o intensitate mare de susţinere a acesteia, care să facă să prevaleze acea idee în viaţa publică, contrar opţiunii majoritare, dar slab susţinută volitional. Un asemenea scenariu – în care minoritatea activă prevalează asupra majorităţii pasive – înseamnă însă sfârşitul democraţiei; el s-a petrecut în secolul trecut, în al doilea deceniu în Rusia, în al treielea în Italia şi în al patrulea în Germania: şi comunismul, şi fascis- mele au venit iniţial ca formule minoritare, însă active, reuşind în final să dislocuiască majorităţi pasive.
Sunt necesare acţiuni hotărâte de recuplare a clasei politice la electorat şi conştientizare a electoratului în privinţa intereselor sale. Fenomenul de decuplare a clasei politice, a formatorilor de opinie, a clasei privilegiate în general de electorat, de interesele, dorinţele şi aspiraţiile sale e din ce în ce mai accentuat şi se datorează tocmai lipsei de „feedback” din partea acestuia, lipsei unei posibilităţi reale a electoratului de a penaliza eficient clasa politică, în condiţiile transformării într-un sens din ce în ce mai formal, superficial, a vieţii politice democratice.
Sistemul de valori, obiectivele, sintagmele şi stereotipurile verbale şi de gândire sunt din ce în ce mai străine de cele ale populaţiei, viaţa politică devine un joc în sine având ca obiectiv doar câştigarea puterii şi nu buna administrare a acesteia. Clasa politică şi poporul evoluează divergent, nu se mai sprijină reciproc, nu se mai respectă reciproc şi nu mai comunică între ele, vorbind limbi diferite. Apare paradoxul că legitimitatea democratică le permite aleşilor din sistemele democratice să fie din ce în ce mai siguri de poziţia lor privilegiată, aroganţi şi repliaţi asupra propriilor probleme.
Acest fenomen este însoţit de, şi permis de, o tot mai pronunţată confuzionare a electoratului, prin tehnici de manipulare tot mai profesionist gestionate. Acestuia i se prezintă veşnic ţinte false, seducător ambalate şi însoţite de o publicitate zgomotoasă şi sclipitoare, ca să uite de decepţia provocată de precedenta ţintă falsă, prezentată de aceiaşi formatori de opinie. în realitate, cel puţin în actuala sa etapă de evoluţie politică, electoratul ar trebui să-şi pună, dacă nu o singură, cel puţin o principală întrebare: “eu personal şi familia mea trăim acum mai bine decât acum patru ani sau mai prost?”. Şi, în funcţie de răspunsul la această întrebare, să voteze puterea “in situ” dacă acesta e afirmativ, ori formaţiuni din opoziţie, care n-au decepţionat şi ele în trecut, dacă el e negativ.
Fireşte însă că criza democraţiei actuale nu are, pe termen lung, soluţii atât de simple. O analiză mai atentă ne arată că această criză este în parte legată şi de tehnicile de votare, aceleaşi azi ca în Atena lui Solon sau Pericle, şi că ele pot fi evitate prin mijloacele tehnologice moderne, capabile să prelucreze rapid o cantitate mult mai mare de informaţie. Tot ce e necesar în ziua de azi nu e de natură tehnică, putând fi utilizată tehnologia existentă, ci este de natura unui efort psihologic de a ieşi din cadrele unui mod de gândire cristalizat acum peste 2.500 de ani.
Comentăm în continuare câteva posibile tehnici revoluţionare de exprimare democratică a voinţei publice, conştiente că lumea e încă nepregătită să le accepte, dar sperând că ea e pregătită măcar să le analizeze. Ele nu reprezintă aşadar, deocamdată, propuneri de reformă, ci doar propuneri de studiu; dacă într-un viitor oarecare una dintre ele sau o combinaţie din ele va fi adaptată practic, aceasta nu se va putea face decât în urma unor analize aprofundate privind balanţa între dezavantaje (de care suntem conştienţi că pot exista) şi avantaje, eventual a unor experimente şi în orice caz în urma unei acceptări largi.
O primă propunere vizează extrapolarea şi maturizarea unor comentarii anterioare vizând intensitatea intenţiilor de vot, respectiv a intensităţii dorinţei cu care un anumit votant vrea să impună o anumită opinie/persoană/partid în viaţa publică. Fiecare alegător activ, care se duce la vot, oscilează în sinea sa, mai mult sau mai puţin, între mai multe opţiuni ce i se oferă, şi în final se opreşte la una, dar regretând mai mult sau mai puţin că nu a avut posibilitatea să o combine cu elemente din altă opţiune. Prin urmare, el nu stă 100% în spatele opţiunii pe care o exprimă prin vot, ci doar într-un procentaj majoritar faţă de celelalte opţiuni. Informaţia că el ar fi optat în proporţie de 15% sau 25% cu alte variante este o informaţie care se pierde prin tehnica actuală de votare, şi această pierdere de informaţie deformează întrucâtva, reprezentarea prin rezultatul votului, a voinţei reale a electoratului.
Să luăm un exemplu extrem: într-un scrutin final pentru preşedinţie se confruntă candidaţii A şi B. Pentru candidatul A votează 51% din electorat, dar intensitatea intenţiei de vot a acestor alegători este de 51% (minimum suficient pentru ca votul să se exprime pentru candidatul A), iar pentru candidatul B votează 49% din electorat, dar intensitatea intenţiilor de vot este de 100%.
Evident, este ales candidatul A, pentru că tehnica de vot nu face distincţie între un vot dat cu mari îndoieli candidatului A şi unul dat cu toată inima candidatului B: ele au exact aceeaşi pondere. Realitatea politică e însă că în spatele candidatului A stau practic jumătate din intenţiile de vot exprimate prin voturile în favoarea lui – adică jumătate din jumătatea intenţiilor de vot ale electoratului -, practic un sfert din intenţia de vot a naţiunii. In acelaşi timp, în spatele candidatului B stau 100% din intenţiile de vot exprimate în favoarea lui, care sunt de 49%, adică practic jumătate; deci, în spatele lui stă, practic, jumătate din intenţia de vot a naţiunii – faţă de un sfert în cazul contracandidatului său. Practic candidatul B este respins, deşi a avut dublul intenţiilor de vot ale celor ce au votat, iar candidatul A devine preşedinte doar un sfert din intenţia de vot a celor ce au votat.
O posibilă soluţie pentru extragerea integrală, prin vot, a informaţiei privind intenţiile reale de vot ale electoratului este votul ponderat sau fracţionat. Fiecărui alegător i se alocă – să zicem – 10 zecimi de vot, pe care poate să le distribuie cui vrea: 5 partidului A, 3 partidului B, 1 partidului C, pentru 1 să se abţină, sau oricare altă variantă. însumarea fracţiunilor de vot obţinute de la diverşi alegători vor constitui scorul electoral al unui partid, care va reprezenta în această variantă, cu precizie, intenţia reală de vot a electoratului pentru acel partid.
Un caz pe care practica democratică îl întâlneşte nu o dată, şi pe care sistemul de vot tradiţional nu are resursele să îl gestioneze, este cel al unui candidat – persoană sau partid – puternic susţinut de o parte a electoratului şi puternic contestat de alta. Un alegător căruia i se pare foarte important ca un anume candidat X să nu acceadă la putere nu are altă resursă pentru a-şi exprima această voinţă politică, decât aceea de a vota cu un contracandidat al său. Acest comportament electoral falsifică realitatea politică – în realitate alegătorul votează pentru un candidat pe care nu îl doreşte cu intensitate, doar pentru a-1 disloca pe cel nedorit, creând astfel false reprezentări ale suportului popular – şi ocultează motivaţia reală a votului. Se poate imagina aşadar “dotarea” alegătorului şi cu un număr de fracţiuni de vot negative pe care, acordându-le candidatului X, să anuleze un număr egal de fracţiuni de vot pozitive, micşorându-i scorul electoral (de exemplu, din cele 10 fracţiuni de vot pe care le are la dispoziţie, alegătorul să aibă posibilitatea de a-şi transforma un anumit număr în fracţiuni negative, dacă lui i se pare mai important să blocheze un anumit candidat decât să-l susţină pe altul).
Evident, gestionarea unei asemenea tehnici de vot se poate baza doar pe tehnologia informatică şi de comunicaţii modernă. Această tehnologie ar permite însă, în ziua de azi, o modificare încă şi mai radicală a sistemului electoral şi anume revenirea la democraţia directă, care era forma originală de democraţie în polis-ul elen. Democraţia indirectă sau reprezentativă de azi, cea în care electoratul îşi exprimă voinţa prin intermediari, numiţi parlamentari, a devenit necesară ulterior, în condiţiile unor societăţi mult mai numeroase, în care din punct de vedere tehnic nu se putea organiza dezbaterea şi votul simultan al întregului electorat ca în antica Agora. Azi însă acest lucru este din punct de vedere tehnologic realizabil. Este el şi oportun? Subiectul este discutabil, dar un lucru este cert: intermediarii voinţei populare au o tendinţă clară de a falsifica mandantul ce le-a fost încredinţat, de a-1 interpreta în mod arbitrar, ori de a-1 ignora pur şi simplu. Survine adesea şi situaţia în care, în decursul unui mandat, apare o situaţie neprevăzută în momentul votării, iar parlamentarul este pus în situaţia de a vota într-o problemă în care n-are un mandat explicit din partea electoratului său; dar e la fel de adevărat că asemenea situaţii obiective care duc la falsificarea prin interpretare a mandatului pot fi cu uşurinţă create de clasa politică dirigentă. In consecinţă, parlamentele pot să nu voteze în sensul mandatului încredinţat, pentru că nu li se supun spre votare acele chestiuni, în schimb pot vota în numele poporului în chestiuni pe care n-au mandat din partea acestuia, pentru că acestea sunt chestiunile ce le sunt supuse spre votare.
Prin urmare, falsificarea mandatului popular noate surveni în mod subiectiv, prin reaua credinţă a reprezentanţilor ponorului, sau poate surveni în mod obiectiv, prin evenimente survenite ulterior momentului electoral si a căror gestiune mandatul popular nu le acoperă. In ambele cazuri avem de-a face, în esenţă, cu încălcări ale democraţiei, pentru că nu este exprimată în fapte politice voinţa majoritară a electoratului. Prima dintre aceste situaţii – falsificarea subiectivă a mandatului – poate fi gestionată prin introducerea votului direct: nemaiexistând intermediari, nu mai are cine să falsifice mandatul. în această situaţie, de pildă, o moţiune de cenzură ar lua forma unui referendum popular – un guvern ar fi demis de corpul electoral, nu de parlament – dar fără costurile pe care le presupune azi un referendum, datorită votului electronic direct (evident, s-ar pune probleme delicate, dar nu insurmontabile, pentru a se asigura o corectitudine mai mare a votului decât în forma actuală). A doua dintre aceste situaţii – falsificarea obiectivă a mandatului, prin nerespectarea spiritului mandatului primit – ar putea fi gestionată prin introducerea votului continuu. Să ne imaginăm, de pildă, că un guvern îşi decepţionează electoratul la un an după mandat: alegătorii vor avea oricând posibiliatea să-şi exprime această decepţie modificându-şi votul de acum un an. Atunci când se adună un număr suficient de asemenea decepţii, necompensate de schimbări de poziţie din partea celor ce au votat contra guvernului “in situ”, majoritatea de susţinere a guvernului basculează şi guvernul cade printr-un “vot de cenzură” la nivelul întregului electorat. Evident, starea de susţinere a guvernului este monitorizată continuu, ea este publică şi perfect transparentă, iar guvernul are semnale din timp dacă s-a angajat într-un curs de acţiune impopular, şi atunci fie explică oportunitatea acelui curs de acţiune şi convinge, fie îl abandonează, fie în sfârşit abandonează puterea, urmând ca în cazul când viaţa va confirma justeţea punctului lui de vedere, el să revină la putere, relativ rapid, prin intermediul aceluiaşi vot electronic continuu.
Ca orice propuneri revoluţionare, şi cele prezentate mai sus vor stârni, neîndoios, opoziţie. O parte din critici vor fi fără îndoială justificate şi vor contribui fie la perfecţionarea acestor propuneri, fie poate la respingerea lor. Anticipăm însă că o parte din critici se vor focaliza, într-o formă sau alta, în jurul ideii că electoratul n-are competenţa de a face o alegere responsabilă şi că trebuie să se lase ghidonat şi tutelat de “specialişti”, spre binele său. Formulele mai sus prezentate vizează, în primul rând, preluarea directă de către electorat a funcţiei parlamentare de control al executivului, prin urmare rolul specialiştilor nu dispare nici în materie legislativă, nici în materie executivă, managerială. Dar obiecţia noastră de plano faţă de acest tip de critici este următoarea: dacă electoratul e atât de prost încât nu ştie să aleagă ce-i bine pentru el, atunci în discuţie nu e forma de reprezentare democratică, ci democraţia în sine. Noi continuăm să credem că actuala criză a democraţiei nu îşi are originea în incapacitatea electoratului de a face opţiuni corecte, ci în falsificarea acestor opţiuni de către clasa politică.