Spre sfârșitul secolului trecut apărea celebra sintagmă “secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, atribuită scriitorului francez André Malraux, care, la un moment dat, a infirmat corectitudinea citatului. Fără a-mi propune să fac lumină asupra paternității acestei idei, subliniez doar că a fost preluată și comentată în întreaga lume.
Am intrat de 21 de ani în secolul XXI. Într-o lume marcată de conflicte, de pandemie, de o polarizare economică fără precedent și de un înalt grad de intoleranță, sentimentul religios nu pare a fi caracteristică dominantă a timpului în care trăim.
Chiar dacă, în perioada premergătoare marilor sărbători religioase – cum este și aceasta în care ne aflăm – sunt invocate mai frecvent anumite subiecte și repere spirituale, contextul rămâne preponderent laic, mizele fiind mai curând în zona divertismentului, a promoțiilor comerciale sau a deliciilor gastronomice.
Analizând dinamica socială și preocupările de sezon, Paștele pare a fi, pentru mulți dintre noi, un fel de Revelion sau Halloween de primăvară. Preocuparea preponderentă este “ce faci de Paște?” cu sensul de “cum te distrezi?”, “unde călătorești?”, “ce bunătăți savurezi?”.
Într-o anumită măsură este firesc să fie așa. Mai ales după o perioadă extrem de solicitantă, cu restricții și mari provocări sociale și sanitare, căutăm toți o revenire la normalitate și la “bucuriile simple”, care să ne confirme că lucrurile intră pe un făgaș normal.
Dar aceasta este doar o etapă în parcursul devenirii fiecărei persoane. Atât religia, cât și istoria obiectivă ne confirmă constant, fiecare cu propriile mijloace, că “nu numai cu pâine va trăi omul.” Mai concret, după ce sunt satisfăcute necesitățile primare – securitate, hrană, sănătate – apare și nevoia de “autoactualizare” cum ar spune Abraham Maslow sau de asumare a responsabilității de a contribui la progresul societății, de a fi util și altora, de a contribui cu binele personal la binele celorlalți, așa cum demonstrează doctrina umanismului pragmatic.
Da, chiar dacă pentru unii pare greu de crezut, în viziunea umanistă, fiecare ființă poate avea acces la un nivel superior de cunoaștere, depășind dimensiunea concretului material imediat.
Așadar, spre deosebire de umanismul secular, care respinge orice practică de natură religioasă, umanismul pragmatic se raportează cu deschidere la religie, considerând că omul este liber – și responsabil! – să caute un sens spiritual pentru propria existență.
Și nu cred că este greșit că această “căutare” începe, de exemplu, cu ouă roșii și drob, așezate pe o masă în jurul căreia s-a strâns întreaga familie. Însă, ar fi de folos ca, în timp, “căutarea” să ajungă și la semnificațiile mai profunde ale sărbătorilor religioase, precum importanța esențială a sacrificiului de sine sau uriașa valoare socială a iubirii creștine “pentru aproapele”. https://danvoiculescu.net/blog/2021/04/religia-si-umanismul-pragmatic/