În ziua în care se desfășoară prima probă a Evaluării Naționale susținută de toți elevii clasei a VIII-a, consider că sunt utile câteva observații asupra sistemului autohton de educație.

În ciuda nesfârșitelor reforme inițiate de (aproape) toți miniștrii de resort, în rândul părinților, al elevilor, al cadrelor didactice și, nu în ultimul rând, al angajatorilor, nemulțumirea se acumulează constant.

Părinții reproșează, pe bună dreptate, incapacitatea sistemului public de educație de a asigura un nivel de pregătire optim, fără a fi necesare “meditații” la cele mai multe materii!

Elevii sunt nemulțumiți, absolut îndreptățit, din cauza obligației de a învăța un volum semnificativ de informație teoretică, fără o relevanță practică rezonabilă și, mai ales, fără să se țină seama de vocația și înzestrările specifice ale fiecăruia. Copiii României sunt “ajustați” într-un tipar depășit, care, în loc să le dezvolte potențialul, de cele mai multe ori îl anulează.

Profesorii, invățătorii, educatorii sunt obligați să lucreze cu clase supraaglomerate, într-un ritm inadecvat nevoilor de învățare ale fiecărui elev, “alergând” să epuizeze programe școlare “rupte” de realitatea societății și a preocupărilor contemporane.

Iar angajatorii reproșează constant că majoritatea absolvenților români, cu studii medii sau superioare, sunt total nepregătiți pentru o integrare rapidă în piața muncii.

Cauzele acestei stări de fapt, cunoscută de întreaga societate românească, sunt multiple. Însă, sintetizând, principala problemă rămâne indiferența cronică a sistemului de educație la nevoile și așteptările concrete ale celor pe care, teoretic, îi educă.

Așa cum susțineam încă de la începutul anilor 90, când redactăm primele texte dedicate doctrinei umanismului pragmatic, consider că este esențial să dezvoltăm un model de învățământ vocațional bazat pe trei etape distincte:

1. Identificarea și evaluarea potențialului specific al fiecărui copil! În viziunea umanismulului pragmatic, fiecare ființă poate avea un rol social util, în concordanță cu propriile înzestrări și aspirații. Lipsa de performanțe școlare se datorează, de cele mai multe ori, nu unor incapacități obiective de învățare, ci inadecvării metodelor și obiectivelor de educație. Copiii care își găsesc drumul potrivit devin maturi fericiți, împliniți, eficienți profesional, capabili să contribuie altruist la prosperitatea societății din care fac parte.
2. Dezvoltarea potențialului specific descoperit în prima etapă, astfel încât să se poată răspunde așteptărilor particulare ale fiecărui copil și nevoilor obiective ale societății. Umanismul pragmatic consideră că una dintre responsabilitățile fundamentale ale unui sistem de educație performant este cultivarea fiecărui talent, a fiecărei înzestrări specifice. Nu există copil neînzestrat, există însă foarte multe înzestrări irosite.
3. Adaptarea potențialului specific la necesitățile generale ale societății prin includerea în anii terminali de studii a unor stagii practice în domeniul de interes al elevului. Umanismul pragmatic susține necesitatea unui contact real și constant între viitorul absolvent și potențialii angajatori.

Doar asumând o astfel de abordare, sistemul de educație își va îndeplini real menirea. În caz contrar, devenind imun la nevoile tuturor celor în slujba cărora ar trebui să funcționeze, va rămâne o sursă constantă de nemulțumire pentru adulți și de stres pentru copii!

O ultimă observație: într-un sistem de învățământ umanist, care încurajează vocația individuală, examenul de Evaluare Națională ar fi o adevărată sărbătoare, nu o sursă uriașă de tensiune și frustrare!