Inserţia în social a doctrinei umaniste

Umanismul îşi propune să construiască un nou tip de socie­tate: societatea umanistă. Orice nou tip de societate s-a con­struit printr-o revoluţie; şi societatea umanistă se va construi printr-o revoluţie, însă o revoluţie nonviolentă, o revoluţie a mentalităţilor. La nivelul individului, umanismul reprezintă o revoluţie morală. La nivelul colectivităţii, umanismul reprezintă fundamentalismul bunului-simţ.

Obiectivul principal din perspectiva socialului este micşorarea cât mai mult posibil a tensiunilor sociale. Acestea rezultă, pe de o parte, din tensiunile între individ şi societate, iar pe de altă parte, din tensiunile între indivizi ori între grupurile sociale. Primul tip de tensiuni sunt abordate novator de doctrina umanistă din perspectiva conceptelor de portret de bipolaritate al individului şi portret de bipolaritate al socie­tăţii, introduse anterior, perspectivă ce deschide calea prag­matică de diminuare a acestor tensiuni până la limita minimă teoretic posibilă. Cel de-al doilea tip de tensiuni au făcut obiec­tul preocupărilor şi pentru doctrinele anterioare umanismului, fiind chiar în centrul unora dintre ele. Faţă de acest tip de ten­siuni, umanismul se situează pe poziţia justiţiei sociale, par­tidele umaniste definindu-se ca partide justiţiare. Dar şi acest concept este tratat inedit în umanism faţă de formele sale anterioare. Umanismul respinge punctul de vedere tradiţional al existenţei obiective a unui antagonism între grupurile care concură la crearea de valoare adăugată, respec­tiv muncitori şi capitalişti. Teoria transformării bipolarităţii antagonice capital-muncă în triada armonică muncă-ini- ţiativă-capital conduce la concluzia că în realitate clasa sala- rială şi clasa antreprenorială nu numai că nu sunt antagonice, ci sunt chiar cooperante în procesul creării de valoare adău­gată, care ulterior se cere împărţită intr-un mod just, echitabil şi socialmente benefic. Prin acest mecanism de cooperare, cele două clase îşi sunt necesare una alteia, prin urmare nu pot fi antagonice.

Singura formă de antagonism social, de tensiune socială ireductibilă, este cea dintre clasele producătoare şi cele parazitare. In mod paradoxal, acestea din urmă pot fi repre­zentate de categorii sociale superpuse, de o pseudoelită politică, economică, intelectuală etc., specializată pe a extrage valoare de la societate fără a înapoia valoare în loc, dar şi de unele cate­gorii defavorizate care îşi abordează cu iresponsabilitate con­diţia socială. Faţă de cele din urmă, umanismul oferă soluţia protecţiei sociale active, după principiile: o pâine, o casă, un loc de muncă pentru fiecare, iar în perspectivă dinamică: orice tânăr să aibă şansa de a învăţa, orice adult să aibă şansa unui loc de muncă, orice bătrân să aibă şansa unei vieţi decente. Societatea umanistă garantează cele mai înalte forme de protecţie socială: educaţia, proprietatea şi justiţia socială. Faţă de prima categorie parazitară men­ţionată mai sus, principiul umanist este: toleranţă zero faţă de corupţie. Principiul unităţii de interese între cei ce contri­buie la crearea de valoare adăugată, între clasa antreprenorială şi clasa salarială, între muncitori şi patroni, în contra categori­ilor parazitare ale societăţii, este exprimat în sloganul umanist: producători din toate clasele, uniţi-vă!

In ceea ce priveşte reprezentarea politică a intereselor cate­goriilor sociale prin intermediul instituţiilor, şi în primul rând al statului, doctrina umanistă porneşte de la principiul că statul e al oamenilor, nu oamenii ai statului. Repre­zentarea politică, revoluţionată din temelii în societatea uma­nistă, aşa cum vom arăta în capitolul următor, conduce la rân­dul ei către principiul depolitizării şi profesionalizării partide­lor, în consens cu sloganul: mai puţină politică, mai multă competenţă.

In cele ce urmează ne punem problema generală a tranziţiei, adică a etapelor, caracteristicilor, forţelor, legilor, altor fenomene de ordin general care intervin atunci când o colectivi­tate trece de la un tip de societate către altul. Obiectivul nostru este, evident, de a analiza teoretic şi de a anticipa practic speci­ficul trecerii de la o societate comunistă sau capitalistă către una umanistă, dar obiectul real pe care putem studia legităţile generale ale tranziţiei este tranziţia dinspre comunism spre capitalism, fenomen istoric recent sau în curs, de mare amploare şi interesând un număr mare de colectivităţi (naţiuni), deci care oferă un teren fertil de studiu cu posibilităţi de extrapolare. Este abordarea pe care suntem siliţi să o utilizăm pornind de la fap­tul că tranziţia la umanism este un fenomen anistoric, un fenomen care nu s-a produs nicăieri în realitate.

Vom porni de la observaţia ca tipul de reformă pe care îl alege o societate pentru a evolua de la comunism la capitalism determină tipul de societate capitalistă la care ea va ajunge. O reformă de şoc va conduce către o societate bipolară, puternic segmentată, de tip african sau sud-american; dimpotrivă, o reformă de profunzime va conduce către o societate tripolară, slab segmentată, de tip european sau nord-american. înţelegem prin societate puternic segmentată o societate în care migraţia individului din categoria socială în care s-a născut spre o altă categorie socială este foarte dificilă, practic imposibilă, iar prin societate slab segmentată – una în care această migraţie este relativ facilă. Din punct de vedere uma­nist, cu cât o societate e mai puternic segmentată, cu atât e ea mai antiaxiologică: la extrem, omul nu poate să „urce” într-o categorie socială considerată superioară indiferent de valoarea şi meritele sale şi nu poate să „coboare” într-una considerată inferioară indiferent de defectele ori viciile sale.

Analizăm în cele ce urmează mecanismele de tranziţie către o societate umanistă, pornind de la studiul unui caz particular – cel al României. Nu ascundem faptul că pornim de la acest caz şi pentru că îl cunoaştem în detaliu; este la fel de adevărat însă că acest caz e reprezentativ, dacă nu pentru toate, cel puţin pentru o bună parte din societăţile contemporane – şi nu ne referim doar la ţările foste comuniste – şi este extrapolabil la acestea. Cazul luat în discuţie prezintă, în opinia noastră, un grad satisfăcător de generalizabilitate. Ca şi atunci când folosim tranziţia comunism-capitalism ca obiect de studiu pen­tru extrapolarea la tranziţia capitalism-umanism, şi atunci când utilizăm cazul particular al tranziţiei României de la comunism la capitalism subliniem valoarea de exemplu al acestui caz, cu virtuţile şi limitele sale metodologice.

1. Societatea românească în viziune diacronică

Viziunea diacronică ne este necesară pentru a înţelege de unde pornim, unde ne aflăm şi unde vrem să ajungem.

Structura societăţii româneşti în ’89 era una de tip anaxiologic tripolar. Existau trei mari categorii sociale:

• conducătorii – familia Ceauşescu şi cei apropiaţi lor
• instrumentele de conducere: aparatul de partid, adminis­trativ şi coercitiv până la un anumit nivel care, în schimbul unor avantaje personale, în fond destul de mici, dar care îi dis­tingeau în termeni relativi de marea masă, exercitau controlul direct asupra populaţiei.
• cei conduşi, a căror obedienţă era obţinută prin garantarea (la un nivel minim, şi din ce în ce mai greu, pe măsură ce ne apropiem de ’89) a două facilităţi vitale: hrana şi locuinţa, pre­cum şi prin asigurarea unui loc de muncă având de multe ori un rol mai mult social decât economic: omul nu producea mai nimic, dar avea sentimentul inserţiei sociale şi avea un pro­gram care nu-i lăsa timp să se gândească la soarta lui.

Caracterul anaxiologic este dat de faptul că meritul sau va­loarea nu aveau nici o legătură cu apartenenţa la una sau alta dintre aceste categorii, criteriul valorii fiind înlocuit cu cel al „devotamentului” faţă de conducător şi de ideologia dominantă.

Structura societăţii româneşti de tranziţie este una de tip semiaxiologic, tinzând spre bipolaritate. Se tinde către două categorii sociale principale:

• o elită socială al cărei vârf de lance este elita politică, dis­punând de cvasitotalitatea frâielor puterii între alegeri.
• marea masă, având o importantă putere politică o dată la patru ani, dar care e limitata în exercitarea acestei puteri de lipsa unei oferte electorale valoroase în prim-planul vieţii politice şi aflată în stare de dependenţă economică, în princi­pal faţă de patronul-stat.

Caracterul semiaxiologic este dat de faptul că principiile de selecţie în prima categorie sunt axiologice (democraţia – pentru elita politică, principiile economiei concurenţiale – pentru elita economică), dar din diverse motive, printre care şi imaturitatea instituţională, aplicarea acestor principii în practică se face inco­rect, nonsistemic. Aceasta spre deosebire de situaţia anterioară, când întâlneam drept modalitate de selecţie aplicarea mai mult sau mai puţin corectă a unor principii de selecţie incorecte (apar­tenenţa la o anumită clasă, adeziunea la o anumită ideologie etc.)

Efectul caracterului semiaxiologic al societăţii de tranziţie este faptul că în rândul elitei politice, dar şi al celei economice, culturale, mediatice etc. îşi fac loc şi per­soane mediocre, neînzestrate cu valoare personală care să justifice prezenţa lor în rândurile unei elite, în timp ce în afara uneia sau alteia din aceste elite rămân foarte multe persoane care ar avea resursele de intelect, carac­ter şi educaţie ca să facă parte din respectiva elită.

Structura societăţii umaniste către care e de dorit, în vi­ziunea umanistă, să ne îndreptăm, e una axiologică si tripo- lară. (Să facem precizarea că societatea umanistă nu e nece­sarmente una condusa de un partid umanist, dar e una în care doctrina umanistă va juca un rol important, alături de celelalte doctrine democratice, asimilată fiind organic de o parte impor­tantă a societăţii. Să mai observăm că în România fenomenul a început deja să aibă loc. multe elemente ale concepţiei uma- nişte fiind „împrumutate” fără aprobare din doctrina PUR de către alte partide: pe de o parte fenomenul asigură şanse mai mari de difuzare a concepţiilor umaniste, dar pe de altă parte există riscul ca acestea, fiind prezentate în afara unei structu­rări sistemice, să-şi piardă din forţa de impact comunicaţio- nal). Cele trei categorii sociale principale sunt:

1. cei înzestraţi şi educaţi pentru a-şi asuma un rol dirigent, deschizător de drumuri, în economie, politică, comunicare şi alte domenii de impact social – altfel zis, valorile verificabile şi verificate care constituie motorul societăţii către o stare de prosperitate a tuturor. Aceştia formează categoria creatorilor de valoare nou creată, care vor reprezenta motorul societăţii. Forma lor de recompensă socială va fi profitul.
2. categoria executanţilor, al administratorilor care fructifica realizarile creatoare provenite de la sectorul precedent. Aceştia vor reprezenta lubrifiantul socie­tăţii, respectiv o componentă utilă pentru facilitarea mersului lin al mecanismului economico-social, fără a semnifica însă motorul ei. Forma lor de recompensă socială va fi salariul.
3. cei vulnerabili, dependenţi de societate, parţial sau total, temporar sau permanent, pentru asigurarea nevoilor lor vitale. Aceştia reprezintă categoria persoanelor defavorizate axiologic, în sen­sul că valoarea lor nu se poate manifesta fie din cauza unei incapacităţi sau unui limitari individuale, fie din cauza unei “limitari sociale” (societatea nu este dispusă sau pregătită să accepte ceea ce au ei de oferit). Forma lor de participare la redistribuţia socială este ajutorul social.

Schiţa de structură socială de mai sus poate fi nuanţată. De pildă, evident, între categoria a. şi categoria b. din clasificarea de mai sus există un spaţiu comun populat de persoane prezen­tând trăsăturile ambelor categorii, după cum în categoria c. se pot distinge subdiviziunile celor care din motive independente de voinţa lor se află în stare de defavorizare (dependenţi obiec­tivi) şi a celor care se află în această stare prin opţiune proprie (dependenţi subiectivi; elemente de la periferia societăţii).

2. Clasa de mijloc

Un subcapitol aparte îl alocăm clasei de mijloc, pentru fap­tul că la ora actuală, din cele subliniate în mai multe rânduri în tezele noastre, aceasta este garanţia unei democraţii auten­tice în prosperitate. Ea trebuie să reprezinte în mod ideal circa 70%-80% din populaţia unei ţări.

Clasa de miiloc devine. în viziunea umanistă, elementul cen­tral si de control al societăţii. Foarte importantă numericeste în perspectivă umanistă, ea impune marile direcţii politice, reprezentând principalul rezervor de votanti. si marile direcţii economice, reprezentând principala masă de clienţi ai produselor si serviciilor. Din aceste motive îi acordăm o analiză specială.

Ca şi piaţă, clasa de mijloc trebuie concepută ca o construcţie socială. Ea poate să se dezvolte şi fără intervenţia deliberată a factorului public, dar apare riscul ca această dezvoltare spontană să dureze nepermis de mult. Caracteristica principală a cla­sei de mijloc este, în concepţia umanistă, independenţa individuală. Exponentul tipic al acestei clase este un om care nu huzureşte, care îşi pune permanent problema asigurării şi perpetuării subzistenţei sale şi a familiei sale, dar care nu trăieşte cu teroarea că, dacă azi îşi pierde sursa de venit, mâine nu poate asigura această subzistenţă. Incercările de a defini clasa de mijloc prin veni­turile medii ni se par limitative, pentru că sunt inevitabil legate de o anumită societate, cu un anumit cost mediu al vieţii, prin urmare definiţia nu poate fi transpusă dintr-o societate în alta. Mai corect ni se pare a defini clasa mijlocie în termeni de timp decât de dolari sau de euro: cât timp poate omul respectiv să-şi menţină standingul social în cazul în care îşi pierde brusc, acci­dental, principala sursă de venit. O propunere rezonabilă ni se pare aceea de a-1 defini pe membrul clasei de mijloc ca acela care, în cazul în care îşi pierde brusc principala sursă de venit, este capabil să-şi menţină standingul (în limita a 80% faţă de cel iniţial) timp de cel puţin şase luni; se presupune că în acest inter­val omul are şanse mari ca, dacă această sursă de venit rezultă din exercitarea unei profesiuni, să-şi găsească un nou loc de muncă în profesiunea sa, iar dacă ea rezultă din proprietatea asupra unui activ, să-şi găsească un alt mod de exploatare a respectivului activ.

Calitatea de independentă materială îsi nune decisiv amprenta asupra comportamentului, atât economic cât si politic, al membrului clasei de mijloc. El nu poate fi manipulat cu uşurinţă prin „bacşişuri” preelectorale. El este un element de sta­bilitate al societăţii; fiind lipsit de nevoi materiale presante, dar şi de ambiţii devoratoare, va evita extremismul politic. Şi din punct de vedere economic este un element de stabilitate, fiind un consumator cu comportament previzibil, un client care cumpără produse consumabile în cantităţi mari, produse de folosinţă îndelungată în rate, apeleaza la servicii cu oarecare regularitate şi are economii a căror gestiune o încredinţează băncilor sau fon­durilor de investiţii. Acest comportament economic fluidizează şi înlesneşte raportul producţie-comercializare-consum.

Centrarea noţiunii de clasă de mijloc în jurul ideii de inde­pendenţă economică (şi nu numai – am arătat că de aici decurge independenţa politică, culturală, spirituală etc.) conduce către un element caracteristic, definitoriu, al societăţii umaniste: so­cietatea umanistă este societatea în care omul îşi este propriul lui stăpân, în care atât pe cât este posibil de mulţi oameni au acel statut de independenţă care le per­mite să simtă, să gândească şi să afirme „sunt propriul meu stăpân”, acţionând în consecinţă atât ca indivizi cât şi ca membri ai comunităţii. Calitatea de a fi propriul său stăpân, înţeleasă în sens larg, profund, şi nu doar al unei for­male libertăţi juridice, îi poate fi restricţionată omului, credem noi, doar de limitele sale interne, individuale, nu însă şi de limitări externe, socio-economice, adică de colectivitate, respec­tiv în ultimă instanţă de ceilalţi indivizi. Societatea umanistă, în care omul îşi este propriul stăpân, abordează astfel superior problema libertăţii. Ea depăşeşte libertatea socială, juridică, burgheză, lipsită de libertate economică pentru majoritatea ce­lor neposedanţi. Dar în acelaşi timp evită decuplarea omului de propriile responsabilităţi economice, decuplare ce era prezentă în comunism, fiind privită de unii ca o independenţă a individu­lui de factorul economic, ca o rezolvare peremptorie a problemei câştigării propriei existenţe, şi care era plătită cu sacrificarea libertăţii sociale şi politice.

Unele consideraţii anterioare prefigurează condiţiile apar­tenenţei la clasa de mijloc. De regulă, apartenenţa la clasa me­die e condiţionată de:

• proprietate şi/sau
• competenţa profesională într-o profesiune de complexitate medie sau mare.

Reprezentantul tipic al clasei de mijloc îşi obţine veniturile principale din exploatarea unor active de valoare mică sau medie, pe care le are în proprietate (exemplu: imobiliare, co­merciale, servicii, mica producţie etc.), din exercitarea unei profesiuni (liberală, dar şi ca angajat bine retribuit al unei mari companii) sau din îmbinarea celor două (medic cu cabinet propriu, meşteşugar cu atelier propriu, întreprinzător care îşi foloseşte direct cunoştinţele tehnologice în propria între­prindere). De aceea clasa mijlocie e foarte sensibilă la orice schimbări sociale care apar în regimul proprietăţii sau în dinamica cererii şi ofertei de competenţă profesională. Vom trata aşadar separat aceste două probleme, în viziune uma­nistă ele interesând în egală măsură clasa de mijloc dar şi clasa dirigentă economică şi politică, adică acele categorii care imprimă direcţia de dezvoltare a societăţii.

Concret, definirea categoriilor clasei de mijloc decurge din consideraţiile de mai sus. Am sugerat deja că apartenenţa la clasa de mijloc este dată în mare de două elemente: proprietate şi profesionalism.

A. din punctul de vedere al proprietăţii, fac parte din clasa de mijloc cei care îşi au principala sursă de venit din exploatarea unor mici proprietăţi, prin:

• exploatare directă- mici instalaţii
• de producţie
• de servicii
• spaţii comerciale
• spaţii pentru producţie artizanală
• spaţii pentru servicii.

(de regulă, acest gen de activităţi se derulează fără muncă salariată, cu un grad redus de muncă salariată sau, cel mai tipic, cu utilizarea membrilor familiei pe post de forţă de muncă salariată).

• închiriere – locuinţe
• spaţii comerciale
• terenuri
• utilaje diverse, mobile sau imobile.

B. din punctul de vedere al valorificării profesionalismului, distingem două categorii care fac parte din clasa de mijloc:

B1. profesiunile liberale (pot fi definiţi sumar ca nişte oameni care nici nu sunt patroni, dar nici nu sunt angajaţi la patroni; relaţiile lor economice de bază nu sunt cu furnizorii sau cu piaţa, ci sunt de regulă personalizate cu „clientul” indi­vidual). Ocupaţii tipice:

• avocaţi (în special pledanţi)
• medici (cu cabinete particulare)
• notari (în Occident este una dintre cele mai remunerante profesiuni)
• profesiuni artistice (plasticieni, scriitori, ziarişti proemi­nenţi, în măsura în care realizează venituri suficiente pentru încadrare în clasa de mijloc)
• meşteşugari (exemplu: reparaţii auto, electronice )
• parţial, micii comercianţi (cei care vehiculează un capital propriu relativ important)
• profesorii care îşi obţin majoritatea veniturilor din meditaţii
• preoţii (aceştia sunt încadraţi într-o ierarhie, dar îşi obţin majoritatea veniturilor din servicii religioase oferite diverşilor clienţi).

B2. specialiştii (oameni cu o înaltă specializare într-o profe­siune ’’căutată”, care lucrează ca angajaţi). Ocupaţii tipice:

• manageri profesionişti
• avocaţi la firme importante (tipic, cu funcţii de consul­tanţi)
• medici specialişti (de regulă, în mari clinici)
• muncitori (semi) manuali de înaltă specializare, care dobân­desc un statut de indispensabilitate într-o mare unitate economică.

Evident, între categoriile defalcate mai sus pot să apară interferenţe. Apartenenţa la clasa de mijloc bazându-se pe exis­tenţa unui surplus de venituri, acumulabil în timp, dar şi pe o oarecare doză de iniţiativă personală a membrilor, este evident că profesionalismul conduce spre proprietate şi proprietatea spre profesionalism. De pildă un avocat de succes va tinde trep­tat să cumpere spaţiul cabinetului său de avocatură unde înainte avea statut de chiriaş, îmbinând profesionalismul cu mica proprietate, ori că, dimpotrivă, surplusul de venituri rezul­tate din exploatarea unei proprietăţi va putea fi folosit pentru studii, conducând la ridicarea gradului de profesionalism.

3. Proprietatea

Abordarea umanistă a praxiologiei proprietăţii porneşte de la două principii fundamentale: cel al libertăţii, din care decurge libertatea proprietăţii, şi cel al onoarei, din care de­curge stabilitatea convenţiilor. Primul conduce la o perspectivă statică asupra problemei proprietăţii -viziune care a făcut şi face obiectul a numeroase polemici, nu totdeauna dezintere­sate – cel de-al doilea conduce la o viziune dinamică a proble­mei proprietăţii, inedită după ştiinţa noastră.

Viziunea statică, sau structura proprietăţii la un moment dat, nu poate fi, în viziune umanistă, decât cea rezultată în urma transferurilor legale de proprietate. Din păcate, în cursul istoriei, aceste transferuri legale nu au fost întotdeauna şi vo­luntare; nu o data transferuri masive de proprietate s-au făcut fără acordul proprietarilor, sub autoritatea statului, indiferent dacă acest stat s-a numit Principatele Unite, Regatul României, RPR sau RSR. în numai 100 de ani de istorie românească au avut loc cinci asemenea transferuri invo­luntare masive de proprietate: reforma agrară din 1864 (afectând un sfert din suprafaţa arabilă a ţării), reforma agrară din 1921 (afectând 6 milioane de hectare), reforma agrară din 1945 (afectând 1,5 milioane de hectare), naţio­nalizarea majorităţii mijloacelor de producţie şi de transport din 1948 şi colectivizarea forţată din anii ‘50-’60. La acestea se adaugă alte acte normative legiferând transferuri de proprie­tate de mai mică întindere.

Să observăm că toate aceste acte normative au fost elabo­rate, sub regimuri politice diferite, mai mult sau mai puţin democratice, de un stat suveran, recunoscut ca atare de comu­nitatea internaţională, inclusiv de marile democraţii. Să amintim că, în conformitate cu dreptul internaţional, un stat suveran este un stat în drept să-şi elaboreze şi să-şi aplice pro­priile legi. De aceea punerea retroactivă în discuţie a vala­bilităţii unuia dintre aceste acte normative de transfer de pro­prietate le pune automat în discuţie pe toate celelalte, ele având toate aceeaşi legitimitate juridică – autoritatea statului suveran. Prin urmare orice apel la respectarea „dreptului sfânt al proprietăţii” nu poate să se refere decât la la structura pro­prietăţii aşa cum este ea azi, rezultată din transferuri legale de proprietate; fixarea arbitrară drept reper de referinţă a unui moment oarecare din trecut nu poate duce decât la între­barea: “de ce acest moment, şi nu unul anterior, reprezintă referinţa juridică?”, ceea ce conduce prin inducţie la o struc­tură a proprietăţii din vremuri imemoriale, imposibil practic de reconstituit.

Consideraţiile de mai sus scot în evidenţă importanţa viziu­nii dinamice asupra problemei proprietăţii. Gândindu-ne la cele cinci enorme bulversări ale structurii proprietăţii în doar 100 de ani – fiecare justificată la vremea ei prin argumente juridice şi chiar morale – putem trage concluzia că una dintre cauzele principale ale înanoierii socio-economice cronice a României în raport cu Occidentul este instabilitatea regimului proprietăţii, consecinţă a instabilităţii convenţiilor, în particu­lar a acelor convenţii între cetăţean si stat care poartă numele de legi. O analiză statistică ar arăta ca ţara a cunoscut pro­grese economice în scurtele perioade în care regimul proprie­tăţii a fost stabil, mai degrabă decât în cele în care el a fost „drept” sau „nedrept” din punctul de vedere al unei ideologii sau al alteia. Pentru că orice bulversare masivă a regimului proprietăţii înseamnă inevitabil tulburarea mecanismului eco­nomic, lungi „perioade de tranziţie” şi numeroase „măsuri de reformă” care echivalează cu confuzia şi pierderea de către societate a unui timp istoric valoros.

Să mai facem observaţia că acum 100-150 de ani principala sursă de valoare adaugată era pământul, cultivat după tehnologii milenare. Pământ pe care proprietarul, nemulţumit de regimul juridic din ţara sa, nu putea să-l transporte în alt spaţiu geografic. Acum 50 de ani sursa de valoare adaugată devenise utilajul industrial, folosirea căruia presupunea un grad mai înalt de cunoştinţe profesionale şi care era dificil, dar nu imposibil de transportat în alt spaţiu geografic. Actualmente principia sursă de valoare adaugată e ştiinţa din mintea managerului, capacitatea lui de relaţionare, de mobi­lizare a capitalurilor, de fluidizare a fluxurilor materiale şi financiare; suportul material al afacerii a trecut în olanul secund. Or. în cazul în care statul nu-şi respectă con­venţiile şi încalcă obligativitatea stabilităţii proprietă­ţii, întreprinzătorului îi e relativ uşor să-şi transporte capacitatea managerială în alt spaţiu geografic.

In altă ordine de idei, principiile de bază ale doctrinei umaniste conduc către definirea a două tipuri de proprietate: proprietatea activă (sau utilă) si proprietatea pasivă. Prin pro­prietate activă înţelegem acea proprietate care e supusă fluxu­lui iniţiativei economice, a iniţiativei vizând transformarea socială în general. Proprietatea pasivă e cea izolată de acest flux: este cea care se regăseşte în consum exagerat sau inutil, în depozite bancare fără rulare, în proprietăţi neexploatate – care nu aduc nici profit posesorului, nici locuri de muncă (implicit salarii) comunităţii, nici taxe statului -, în satisfa­cerea unor porniri precum orgoliu, parazitism, vanitate etc. In general, proprietatea pasivă este legată de conceptul de suprasatisfacere a nevoilor corespunzătoare unei anumite trepte a piramidei Maslow-Voiculescu, pe care l-am introdus într-un capitol anterior.

O paralelă între proprietatea activă şi cea pasivă arată că în timp ce prima dintre ele creează prosperitate, cea din urmă stimulează parazitismul. Proprietatea utilă creează valoare adăugată, cea pasivă promovează mentalitatea rentieră, parazitară. Dacă proprietatea activă are ca efect crearea de locuri de muncă, cea pasivă vădeşte indiferenţa faţă de semeni. Neimplicarea în viaţa economică ori socială a proprietăţii pasi­ve are în contrapondere profiturile, impozitele şi salariile care se bazează, printre altele, pe proprietatea utilă. Prin urmare, aceasta generează intrări mari la bugetul statului, în timp ce proprietatea pasivă stimulează exportul sau imobilizarea de capital. Intervenind în triada capital-muncă-iniţiativă prin blocarea uneia dintre componentele acesteia, proprietatea pasivă are un efect similar şomajului, care blochează compo­nenta muncă, ori birocraţiei care blochează componenta iniţiativă. Şi din punctul de vedere al raportării la revoluţia tehnico-ştiinţifică poziţiile sunt diametral opuse: proprietatea activă se implică direct şi stimulează cercetarea şi dezvoltarea tehnico-ştiinţifică, cea pasivă stimulează, în schimb, exodul de “creiere” care nu se pot valorifica în ţară. In sfârşit, o abordare care e de multe ori neglijată în ciuda importanţei ei capitale: rolul benefic de model pentru societate al întreprinzătorului de succes. Proprietatea activă propagă exemplul reuşitei prin iniţiativa particulară, în timp ce proprietatea pasivă conduce în general către externalizarea de valoare din societate.

Natura predominant activă sau pasivă a proprietăţii are şi o puternică relevanţă asupra caracterului societăţii. Se ştie că repartiţia disproporţionată a proprietăţii este sursa principală de dezechilibru social şi de tensiuni sociale: redusă la esenţial, lupta de clasă teoretizată de Marx nu e altceva decât invidia săracilor faţă de bogaţi şi consecinţa ei – teama bogaţilor faţă de săraci. Observaţia noastră este că dintre cele două tipuri de proprietate, doar nronrietatea nasivă este sursă esenţială de dezechilibru social. Proprietatea activă sau utilă este, dim­potrivă. sursă de armonie socială: dacă patronul are bani pen­tru materie primă (proprietate utilă), el va perpetua ciclul pro­ductiv şi va asigura salariile şi locurile de muncă ale angajaţilor. Dacă patronul are bani pentru investiţii (proprie­tate utilă), el va asigura mai multe locuri de muncă şi mai multe salarii. Proprietatea activă le este utilă şi săracilor şi bogaţilor, şi angajaţilor şi patronilor. In schimb proprietatea pasivă nu le serveşte în realitate nici proprietarilor ei, nici celorlalţi membri ai societăţii; prin caracterul ei ostentativ, ea poate doar să alimenteze invidia, creând tensiuni sociale. Ea este ca şi ţesutul adipos excesiv într-un organism: nu numai inutil, dar chiar dăunător. Sub acest raport, ea ar mai putea fi numită şi proprietate parazitară.

Să observăm că una dintre erorile fundamentale ale comu­nismului purcede din faptul că teoreticienii săi n-au făcut dis­tincţia între proprietatea activă şi cea pasivă. Ei au identificat corect o serie de mecanisme ale injustiţiei sociale generate, în viziunea lor, de proprietate, fără a sesiza faptul că ele erau generate doar de proprietatea pasivă şi că proprietatea activă avea, dimpotrivă, un rol social benefic. Prin urmare, ei au lansat enormul notential energetic al frustrărilor claselor defa­vorizate în lunta de clasă împotriva oronrietătii private în ansamblu, nediferentiat. distrugând, acolo unde au triumfat, întreaga capacitate creatoare, utilă si necesară, a proprietăţii private active.

Proporţia diferită între cele două tipuri de proprietate, în conjuncţie cu tipul de iniţiativă – orientată spre crearea de valoa­re sau, dimpotrivă, spre redistribuire – modulează şi tipul de capitalism care se instaurează într-o societate individualistă. Conform concepţiilor rezultate din doctrina umanistă, cele trei ingrediente principale ale vieţii economice sunt capitalul, munca şi iniţiativa. Dintre acestea, două sunt apanajul între­prinzătorului, celui pe care îl numim de obicei „capitalist”: iniţiativa şi capitalul. Prin raportare la perspectiva de mai sus, disting trei tipuri de capitalism: capitalismul de creştere, capi­talismul de preluare şi capitalismul de menţinere.

Capitalismul de creştere este cel în care iniţiativa indi­viduală este predominantă faţă de capital; el este centrat în jurul unei idei de afaceri inovatoare care are inclusiv capacitatea de a mobiliza capitalul. El modifică proporţia între proprietatea pri­vată şi cea publică în favoarea celei dintâi, prin creşterea ei. El asigură o folosire cât mai completă atât a capitalului existent în societate, cât şi a forţei de muncă. Prin amplificarea globală a activităţii economice, el are efecte pozitive asupra intrărilor la bugetul de stat. Nu în ultimul rând, el face uz de progresul tehno­logic, prin urmare, generează progres tehnologic.

Capitalismul de preluare se bazează tot pe iniţiativa indi­viduală, dar vizând nu creaţia, ci redistribuţia; el presupune preexistenţa unui capital creat anterior, sub formă de fonduri fixe sau lichidităţi, care să poată fi preluat. Şi el amplifică radi­cal ponderea proprietăţii private în raport cu cea publică, dar nu prin creştere, ci prin redistribuţie. De regulă volumul total al activelor economice se reduce în timp în această formă de capi­talism, prin degradare naturală, pentru că activitatea de întreţinere a lor este similară cu cea de creştere, care am văzut că este mult diminuată. Efectul asupra intrărilor la bugetul de stat e negativ, o dată prin diminuarea activităţii economice glo­bale şi a doua oară prin redirecţionarea profiturilor din zona publică în zona privată. Activitatea de preluare patrimonială nu face uz de progresul tehnologic, prin urmare nu îl stimulează.

Capitalismul de menţinere este singurul care îşi justifică denumirea sub raport etimologic, pentru că se bazează pe ca­pital în detrimentul iniţiativei. El se întâlneşte de regulă în societăţi capitaliste stabilizate, în care proprietatea şi gestiunea asupra activelor au migrat de la creatorul lor la anu­mite structuri delegate de acesta (moştenitori, consilii de administraţie etc.). Aceste structuri au tendinţa de a suferi de o degradare a calităţii actului managerial pe care l-am numit epigonism al gestiunii. Spre deosebire de capitalismul de creştere, care solicită la maximum capacitatea de a furniza performanţă a individului, capitalismul de menţinere îl pune pe acesta într-o postură avantajoasă de concurenţă neloială, îi oferă un avantaj competitiv nemeritat în esenţă prin două mecanisme: cel al economiei de scală şi cel al concurenţei oli- gopoliste, adică prin eliminarea din competiţie a unor competi­tori performanţi, dar nu hiperperformanţi.

Capitalismul de menţinere are tendinţa să lase neschim­bate atât proporţia între proprietatea publică şi cea privată, cât şi volumul total al activelor economice. Efectul asupra intrărilor la buget este pozitiv prin stabilitatea pe care le-o asigură. Efectul asupra progresului tehnologic este pozitiv, dar mai mic decât în cazul capitalismului de creştere.

Evident, cele trei forme de capitalism descrise mai sus reprezintă cazuri ideale, rar întâlnite în practică în formă pură. O societate reală prezintă predominanţa uneia sau alteia dintre aceste forme. Cu cât o societate este mai prosperă, cu atât ea prezintă o predominanţă a capitalismului de creştere şi o prezenţă scăzută a capitalismului de preluare. Iar dispro­porţia dintre capitalismul de creştere şi cel de menţinere în SUA de pildă, în favoarea celui dintâi, este evidentă: profi­turile unor firme create în ultimii 10-15 ani, precum Oracle, Microsoft, Novell, Cisco, Adobe Systems etc., le depăşesc net, semnificativ şi constant pe cele ale unor firme existente de multe zeci sau chiar peste 100 de ani, precum General Motors, Ford, Boeing, Dupont sau Kodak. In opinia noastră acest raport este cauzat de faptul că, deşi firme ca General Motors sau Kodak sunt extrem de solide, epigonismul gestiunii lor le pune în dezavantaj competitiv cu firmele nou create, de un dinamism extrem al gestiunii – caracterizate semnificativ prin cuplul de epitete „lean and mean”. “Lean” – în sensul de suplu – caracterizând capacitatea de adaptare a respectivelor firme, dinamismul lor, viteza lor de reacţie la provocările pieţei, iar “mean” – în sensul de rău – caracterizând agresivitatea lor şi lipsa de toleranţă faţă de competitorii neperformanţi.

Din comentariile de mai sus rezultă că o proporţie cât mai mare de proprietate activă măreşte competitivitatea naţiunii, iar o proporţie mare de proprietate pasivă o micşorează. Este interesant de observat că dihotomia proprietate activă/proprie- tate pasivă, deşi este mai vizibilă în domeniul proprietăţii pri­vate, se aplică în egală măsură şi la proprietatea publică. Efectele caracterului activ sau pasiv ale proprietăţii publice sunt aceleaşi ca şi cele descrise mai sus, cu singura diferenţă că rolul proprietarului îl joacă în acest caz administratorul pro­prietăţii publice (în sens restrâns şi pe termen scurt – guver­nul; în sens larg şi pe termen lung – clasa politică).

Am arătat în cele de mai sus că putem vorbi de o proprietate activă, utilă, pozitivă, şi de o proprietate pasivă, parazitară, negativă. Am sugerat de asemenea că putem vorbi despre o iniţiativă de creaţie, utilă, pozitivă şi despre o iniţiativă de pre­luare, parazitară, negativă. Cele discutate până în prezent ne permit să punem în evidenţă faptul că şi a treia componentă a triadei iniţiativă-capital-muncă poate fi întâlnită atât într-o ipostază utilă, pozitivă, cât şi într-una negativă. Demonstrarea acestei aserţiuni porneşte de la comentariul pe care l-am făcut anterior privind limitele teoriei valorii a lui Marx, care defineşte valoarea unui bun drept timpul de muncă mediu socialmente necesar pentru producerea acelui bun: dar sta­bilirea unei medii socialmente necesare presupune o piaţă liberă a bunurilor şi a forţei de muncă pe care să se compare diverşi producători. Această piaţă liberă nu există însă întot­deauna: ea nu există programatic, în socialism, şi are tendinţe periodice de restrângere, la limită de dispariţie, şi în capita­lism, aşa cum am arătat.

Situaţia teoretică a necorelării între muncă şi valoare se traduce în practică prin aceea că o parte din muncă se regăseşte în produse utile, valorificabile, care folosesc cuiva, dar o parte din muncă nu se materializează într-o utilitate umană, prin urmare este o muncă formală sau o muncă în zadar. Munca formală (sau munca în zadar) presupune efor­turi la fel de mari ca şi cea utilă, ea conduce la consumuri de materiale, de energie, la costuri de poluare etc., întocmai ca şi cea utilă, dar nu produce valoare. De aceea, prin costurile sale sociale neînsoţite de valoare putem spune că ea are un carac­ter parazitar (ea parazitează munca utilă a celor ce au creat materialele, energia etc., consumate) şi în mod cert ea are un caracter negativ. Munca în zadar este tipică pentru societatea socialistă, unde ea este în principal rezultatul dezorganizării, dezinteresului, formalismului în actul conducerii, şi rezultatul reprimării iniţiativei, dar se întâlneşte pe scară largă şi în ca­pitalism, ca rezultat al surplusului operaţional, sistemic, de produse care încorporează muncă, surplus care ţine de însuşi modul de funcţionare al acestui sistem economic. Anume, este rezultatul faptului că pentru a se asigura satisfacerea inte­grală a cererii solvabile a pieţei, sistemul generează în funcţionare normală o supraofertă de produse: în afara unor cazuri excepţionale de potrivire, extrem de improbabile, între cerere şi ofertă, pentru ca toţi cumpărătorii să plece satisfăcuţi de la piaţă trebuie ca la sfârşitul zilei de târg să rămână pe tarabe o parte din marfă nevândută, care în principiu se aruncă la gunoi. Aceste produse nu îşi găsesc o utilitate reală, de multe ori recurgându-se chiar la crearea artificială de false nevoi pentru vânzarea lor.

Aşadar, atunci când vorbim de triada armonică iniţiativă-capital-muncă, proprie umanismului, în realitate ne referim la triada pozitivă iniţiativă de creaţie/capital bazat pe proprietate activă/muncă utilă. In paralel sau alternativ faţă de această triadă pozitivă poate să apară însă şi triada negativă, iniţiativă de preluare/capital ba­zat pe proprietate pasivă/muncă în zadar.

4. Competenţa profesională

Competenţa profesională este strâns legată de atributul creaţiei şi de cel al respectului de sine, proprii fiinţei umane. Competenta este rezultatul efortului de creaţie al formatorului (educatorului), al celui care e educat (construcţia de sine fiind ea însăşi un act de creaţie) şi un rezultat al respectului de sine al celui care e educat. De asemenea, rezultatul competenţei profesionale care funcţionează intr-un mediu adecvat fiind crearea de valori, ea este legată şi de atributul libertăţii de proprietate asupra acestor valori, cu un accent deosebit asupra proprietăţii intelectuale.

Pornind de la ideea că interesul şi şansa de succes a socie­tăţii este „exploatarea” cât mai deplină a valorii umane din rândurile sale, doctrina umanistă acordă o importanţă deo­sebită sistemului de selecţie şi cultivare a valorilor. Aceasta include sistemul institutional – educaţia şi învăţământul – dar se extinde mult în afara acestuia, aspirând la crearea unei adevărate culturi a valorii care să conducă la conştientizarea de către fiecare membru al societăţii că este în propriul său interes instaurarea în plan social a primatului valorii. Se impune sporirea eforturilor societăţii în vederea identi­ficării, de la cele mai fragede vârste, a valorilor dintr-un domeniu sau altul de activitate, cultivării înclinaţiilor naturale şi mai ales orientării lor către o formare prag­matică, vizând realizările verificabile, cu evitarea tentaţiilor scolastice şi a pericolului sterilităţii savante. Tehnicile axiometrice trebuie modernizate şi diversificate de aşa manieră încât societatea să aibă la dispoziţie un instru­ment cât se poate de obiectiv şi accesibil pentru evaluarea capa­cităţii fiecăruia. Sistemul de gestionare a valorilor la scara întregii societăţi trebuie să contribuie prin stimulente mate­riale şi morale la formarea omului în spiritul aspiraţiei la înalta performanţă profesională, în condiţiile competiţiei loiale.

Toate acestea nu sunt simple deziderate: în jurul partidelor umaniste s-au conturat deja, şi se dezvoltă continuu, instituţii ale societăţii civile cu rezultate concrete în stimularea valo­rilor; ne propunem să extindem şi să sistematizăm această activitate în viitor.

în acelaşi timp trebuie să devenim conştienţi de o provocare majoră a epocii în care trăim. Accelerarea fără precedent a pro­gresului tehnologic face ca durata medie a perioadei active de viaţă a unui om să depăşească cu mult perioada ciclurilor com­plete de înnoire ale celor mai multe tehnologii. Efectul social al acestei situaţii este ecrasant. Dacă acum 100 de ani un om învăţa – în câţiva ani de ucenicie – o anumită meserie, putea fi sigur ca până la sfârşitul vieţii va putea beneficia de pe urma acestei „investiţii” în propria persoană. Dacă acum 25 de ani un om îşi însuşea – în câţiva ani de specializare – o anumită profesiune, putea spera că pe parcursul vieţii active îşi va păstra competenţa profesională, cu efortul a două-trei reciclări în cadrul profesiunii sale, fără a-şi schimba structural sistemul de gândire profesională. Azi însă din ce în ce mai mulţi oameni sunt puşi în situaţia ca, la vârste medii sau înaintate, să înveţe de la zero o profesiune nouă, cea veche devenind vetustă. Aceas­ta afectează profund nevoile corespunzătoare treptei a Il-a din piramida Maslow-Voiculescu, pune în pericol siguranţa conti­nuităţii satisfacerii nevoilor vitale şi, prin aceasta, libertatea de acţiune a fiinţei umane.

Se impune aşadar o regândire a sistemului instructiv- educativ şi după criteriul asigurării unei flexibilităţi şi adap­tabilităţi maxime, de natură să pregătească omul faţă de această sfidare a progresului tehnologic.

5. Protecţia socială şi raportarea la muncă

Doctrina umanistă este promotoarea unei reale şi com­plexe protecţii sociale, rezultat firesc al atributelor libertăţii si altruismului fiinţei umane.

Protecţia socială a persoanelor valide trebuie să fie în primul rând activă, exploatând atibutele creativităţii şi respec­tului de sine ale fiinţei umane. Ea trebuie să se realizeze prin crearea de noi locuri de muncă şi prin oferirea posibilităţii de formare profesională a celor aflaţi în dificultate.

Pe de altă parte transformarea societăţii româneşti într-o „piramidă cu vârful în jos”, prin aceea că numărul pensiona­rilor a depăşit numărul persoanelor active, riscă să golească de conţinut orice formă de protecţie socială a categoriilor defa­vorizate. în aceste condiţii, introducerea în viitor a sistemului fondurilor private de pensii devine o necesitate. Totodată, aceasta reprezintă o responsabilitate suplimentară a statului, care este chemat sa vegheze la buna lor administrare, la sigu­ranţa depunerilor, la eliminarea riscului ca oamenii să-şi piardă investiţiile de-o viaţă prin fraudă sau proastă ges­tionare. Adoptarea normelor legislative şi a tehnicilor de con­trol verificate în plan mondial devine o necesitate absolută.

Abordarea nediferenţiată a problematicii protecţiei sociale con­duce la deturnarea resurselor destinate acestui obiectiv, dinspre zonele în care este efectiv nevoie de ele înspre zone care profită în mod parazitar de aceste resurse. Pentru înţelegerea nevoilor reale şi a perspectivelor reale de trecere de la protecţia pasivă la cea activă, problematica trebuie defalcată pe categorii şi subcategorii:

• tineri
  • absolvenţi
  • fără studii
  • proveniţi din familii dezorganizate
• pensionari
  • dispuşi şi capabili să muncească pentru venit suplimentar
  • care nu pot obţine venituri suplimentare

• categorii defavorizate
  • handicapaţi
  • familii cu mulţi copii
  • şomeri

Din cele de mai sus rezultă viziunea umanistă asupra ra­porturilor dintre om şi societate, în particular dintre om şi stat. O temă pe care vrem să o detaliem separat este viziunea umanistă asupra raportărilor omului la muncă. Capitalismul sălbatic a tins să degradeze atitudinea faţă de muncă a patronului, reducând efortul lui doar la obiectivul de a-si maxi­miza profitul. In schimb el a creat o atitudine sănătoasă faţă de muncă a salariatului, care a înţeles că trebuie să muncească foarte corect şi responsabil pentru a-şi păstra locul de muncă. Din păcate socialismul a tins să degradeze şi atitudinea faţă de muncă a salariatului, generând concepţii de genul „timpul trece, leafa merge”, „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, „merge şi-aşa” şi altele similare. In paralel cu sfidările progre­sului tehnologic – adaptabilitate, versatilitate, instruibilitate – suntem puşi şi în faţa sfidării refacerii unei atitudini sănătoase faţă de muncă. Dacă patronul are răspunderea pentru crearea unui nou loc de muncă, salariatul are la rândul său răspunderea de a-şi îndeplini corect sarcinile la acel loc de muncă.

Şi aici intervine din nou un element specific al concepţiei umaniste. Doctrinele tradiţionale se definesc, cum am arătat, prin raportare la doar două elemente pe care le consideră esenţiale pentru viaţa economică: munca şi capitalul. Modul în care se raportează este bine-cunoscut: socialismul, stânga în general, porneşte de la premisa priorităţii muncii în această ecuaţie. în timp ce capitalismul, dreapta în general, porneşte de la primatul capitalului. De aici interminabile consecinţe şi diferenţieri sociale, politice, economice, culturale etc. Uma­nismul nu stabileşte o ierarhie, fie si ascunsă, fie si implicită. între muncă si capital, ci introduce, asa cum am arătat, un al treilea element în această ecuaţie – iniţiativa. Iniţiativă care e însoţită întotdeauna de risc, de riscul antreprenorial. Mai mult, la analiza din perspectiva umanistă a echilibrului actual rezultă că ofertă de muncă există, ofertă de capi­tal există, ceea ce este deficitară este oferta de iniţiativă în condiţii de risc.

Concepţiile clasice recunoşteau ca ingrediente necesare şi suficiente pentru demararea unei activităţi economice doar munca şi capitalul: ele ignorau iniţiativa deoarece, de regulă, aceasta era asociată cu capitalul în persoana patronului, şi exista tendinţa ca ea să se confunde cu capitalul întrucât purtătorul aportului de capital şi al aportului de iniţiativă era aceeaşi persoană – patronul. în realitate, iniţiativa şi capitalul sunt două ingrediente diferite, egal necesare, pentru activi­tatea economică. Formele mai evoluate de capitalism pun în evidentă acest lucru: de pildă, acţionarul la un fond de inves­tiţii are un aport de capital la activitatea economică a fondu­lui, fără să aibă un aport de iniţiativă. Administratorul fondu­lui, în schimb, are un aport de iniţiativă – el hotărăşte în ce direcţii să realizeze investiţiile – dar nu are necesarmente un aport de capital, el putând fi, în principiu, un simplu angajat profesionist. In ziua de azi sunt frecvente cazurile în care o iniţiativă deosebită, fără nici un dolar care să o susţină iniţial, să mobilizeze capitaluri mari pentru realizatea ei, după cum sunt frecvente cazurile capitalurilor de risc care “navighează” în căutarea unei iniţiative pe care s-o materializeze. In fapt, dintre cele trei ingrediente, singurul deficitar la ora actuală este iniţiativa. In evaluarea economiştilor umanişti, la nivel global, forţa de muncă există în exces, capitalul există în exces, ceea ce e necesar este iniţiativa în condiţii de risc asumat si calculat.

Considerăm necesară detalierea mecanismelor riscului în activitatea economică şi a dinamicii evoluţiei lor, ceea ce va explica şi cum s-a ajuns la situaţia de mai sus. In esenţă, asumarea unui risc are semnificaţia trecerii la satisfacerea nevoilor de pe treptele superioare ale piramidei Maslow-Voiculescu, înainte de satisfacerea completă a nevoilor de pe treapta a doua a acestei piramide (este vorba de nevoile de securitate). Pe de altă parte riscul este inevitabil asociat oricărei iniţiative, deoarece o iniţiativă este prin definiţie diferită şi antagonică cu o operaţie de rutină, în care ştii de unde porneşti şi unde ajungi. Când ai o iniţiativă ştii de unde porneşti, speri să ajungi unde ţi-ai proiectat, dar nu ai certi­tudinea că acest lucru se va întâmpla, prin urmare, apare un element de risc. Vom introduce noţiunea de risc relativ în raport cu capitalul ca fiind raportul dintre volumul capitalului supus riscului într-o întreprindere dată şi volumul total al ca­pitalului avut la dispoziţie (să observăm că putem defini, simetric, şi riscul relativ în raport cu munca: angajarea forţei de muncă de foarte bună calitate, de pildă, micşorează şansele de eşec al iniţiativei economice, prin urmare reprezintă un risc relativ mai mic).

Observăm următorul mecanism: o dată cu acumularea ca­pitalului, prin creşterea capitalului total avut la dispoziţie,

cantitate

riscul relativ tinde să scadă, întrucât implicarea aceluiaşi volum absolut de capital într-o iniţiativă reprezintă un risc re­lativ mai mic dacă el provine dintr-un volum mai mare de capi­tal disponibil, decât dacă provine dintr-un volum de capital mai mic. Fenomenul e similar scăderii relative a costurilor unitare odată cu creşterea producţiilor în cazul economiei de scală: vom numi aşadar fenomenul favorizării capitalurilor mari sub raportul riscului relativ cu numele de investiţie de scală sau risc diminuat de scală. Figurile de mai jos ilustrează clar această similaritate.

Dar cum riscul este corelat cu iniţiativa, fiind un factor de limitare sau de frânare ale acesteia, scăderea riscului relativ prin creşterea capitalului disponibil permite un plus de iniţiativă responsabilă, deci conduce la creşterea cererii de ini­ţiativă. Aceasta îi impune capitalului “racolarea” de iniţiativă, prin instituţia capitalurilor de risc (venture capitals). Aceasta este situaţia de echilibru la ora actuală, caracterizată printr-o ofertă sporită de muncă şi capital, simultan cu o cerere sporită de iniţiativă. Situaţia se menţine în echilibru deoarece raco­larea de iniţiativă care nu are în spate capital propriu modifică ecuaţia riscului: riscul creşte, sau cel puţin îşi diminuează tendinţa de scădere, deoarece tentaţia de a se lansa în iniţia­tive cu risc sporit este mai mare la cei care operează cu capi­taluri străine decât la cei care operează cu capitaluri proprii. Putem snune că. dacă iniţiativa snoreste proprietatea, la rân­dul ei proprietatea resnonsabilizează iniţiativa.

Consecinţă a creativităţii fiinţei umane, iniţiativa armo­nizează raporturile dintre muncă şi capital, transformând o bipolaritate antagonică într-o triadă armonică. Ca să dăm exemplul concret al unei întreprinderi economice, o prepon­derenţă a influenţei capitalului are ca rezultat maximizarea profitului şi minimizarea salariilor, o preponderenţă a influ­enţei muncii are rezultatul invers – salarii maxime şi profituri minime – dar prezenţa iniţiativei are ca efect competitivitatea, adaptabilitatea, viabilitatea firmei şi, prin urmare, posibili­tatea existenţei, perpetuării şi creşterii atât a salariilor, cât şi a profiturilor.

6. Curba echităţii sau curba axiologică

Problema centrală a dinamicii oricărei societăţi este pro­blema echităţii. Orice mişcare socială, fie ea de natura unei evoluţii sau a unei revoluţii, este generată de tensiunea cauzată de faptul că, justificat sau nu, anumite categorii sociale semnificative (ca număr sau ca rol social) resimt orân­duirea “in situ” ca fiind inechitabil. Adică resimt o dispro­porţie între aportul socio-economic al respectivei categorii şi recunoaşterea formală şi informală a acelui raport. Trans­ferat la nivelul indivizilor din respectivele categorii, această disproporţie se traduce printr-o frustrare care, dacă e direcţionată coerent de forţe politice dedicate şi în liniile de forţă ale unei ideologii adecvate, poate produce tensiunea socială de care vorbeam.

Dacă am caracteriza fiecare societate printr-o curbă reprezentând alura tipică a dependenţei aport social – recunoaştere la nivelul individual (să o numim curba merit- recompensă), vom observa că regăsim tipurile clasice de socie­tate întâlnite azi. Fie de pildă un sistem de coordonate în care în abscisă avem meritul individului (sau aportul său socio-eco­nomic), iar în ordonată redistribuirea către el a avantajelor asociate acestui merit (recunoaşterea sa socială, sau ^recom­pensa” în sens larg): venit, putere, prestigiu, respect etc. Intr-un asemenea sistem de coordonate, o curbă convexă de exemplu cu alura:

va reprezenta o societate cu predominanţă de stânga. Pe seg­mentul AB putem vorbi de o stângă moderată, în care avanta­jele individului cresc o dată cu aportul său, dar nu proporţional cu acesta, ci mai puţin. Pe segmentul BC, aproximabil cu un seg­ment de dreapta paralel cu axa absciselor, avem o societate ega­litaristă în care aprecierea individului nu e sensibilă la merit. Pe segmentul CD avem o stângă extremă, represivă, în care efortul unui individ de a se remarca prin realizări deosebite e conside­rat socialmente periculos şi e descurajat de societate.

Mecanismul social care conduce la o curbă în care “retri­buţia” (în sens larg) nu e proporţională cu “meritul” (în sens larg, iar în particular cu cantitatea şi calitatea muncii), ci mai mică decât ar rezulta din această proporţionalitate, se bazează pe lipsa ori atenuarea concurenţei şi redistribuirea veniturilor prin impozite mari dublate de politici sociale generoase. Astfel, individul cu un “merit” relativ mic este avantajat faţă de cel cu “merit” relativ mare, prin aceea că nu e supus concurenţei cu acesta dar beneficiază, prin redistribuţie, de produsul meritu­lui superior al acestuia.

 

va reprezenta, dimpotrivă, o societate cu predominanţă de dreapta. Şi aici putem distinge trei zone calitativ diferite. Un segment DE corespund dreptei moderate, în care indivizii cu merite mai mari au avantaje mai mari decât cei cu merite mai mici, dar avantajul nu e proporţional cu meritul, ci mai mare decât ar rezulta din această proporţionalitate. Apoi, un seg­ment EF aproximabil cu un segment de dreaptă paralel (de data aceasta) cu axa ordonatelor, în care avantajul nu e core­lat cu meritul (la acelaşi merit putând corespunde, pe criterii extra-axiologice, “retribuţii” diferite). Şi, în sfârşit, un segment FG în care corelaţia “retribuţiei” cu meritul e inversă: este cazul indivizilor atât de bogaţi încât averea lor “munceşte” pentru ei, iar capacitatea lor managerială e atât de mică încât neexercitarea ei aduce avantaje mai mari decât exercitarea ei. Existenţa acestui segment EF al curbei axiologice (numită aşa pentru că are în abscisă meritul, care este o expresie a valorii) pune în evidenţă inechitatea acestui tip de societăţi: se poate întâmpla ca la merite egale, doi indivizi X şi Y să beneficieze de avantaje nu numai inegale, dar chiar mult disproporţionate (vezi figura următoare).

Mecanismul social care generează acest tip de curbă în care “retribuţia” creşte disproporţional faţă de „merit”, generând la extrem inechităţi flagrante, ar putea fi numit cel al “proprie­tăţii de scală” (prin analogie cu acel binecunoscut al “economiei de scală”, care favorizează în economie producţiile foarte mari în raport cu cele medii şi mici). Printre elementele prin care bogăţia generează bogăţie şi proprietatea generează proprie­tate, deformând curba avantaje-merit, se numără:

• faptul că bogăţia generează credit (conform proverbului francez “on ne prete qu-aux riches”)
• faptul că bogăţia generează influenţă politică
• faptul că bogăţia generează prestigiu, notorietate, publicitate
• faptul că bogăţia generează relaţii sociale
• faptul că bogăţia asigură accesul preferenţial la educaţie, sănătate

Din punct de vedere al teoriei sistemelor, atât o curbă a echităţii convexă, cât şi una concavă reprezintă neliniarităţi, prin urmare ele pot să conducă la instabilitate. Practica istorică a arătat de altfel că societăţile care n-au aplicat reacţii de corecţie care să liniarizeze aceste curbe, şi la care caracterul neliniar a rămas pronunţat, au intrat în instabilitate devenind sediul unor revoluţii sociale împotriva sistemelor de dreapta (1879, 1917), dar şi a celor de stânga (1989). Prin urmare, ceea ce e de dorit este o societate care să îmbine competitivitatea capitalistă cu aspiraţia de echitate socială socialista. O astfel de societate ar avea curba echităţii de tip liniar:

şi ar corespunde unei ideologii de tip umanist.

In sinteză, portretele axiologice ale celor trei tipuri de socie­tăţi sunt:

7. Convecţia socială

Consideraţiile de mai înainte ne conduc către definirea unui concept nou: cel de convecţie socială. Aceasta exprimă liber­tatea individului de a evolua în sus şi în jos pe scara socială, care poate fi limitată de obstacole artificiale (legi, norme, cutume, prejudecăţi) sau naturale (legităţile obiectice ale so­cietăţii în care trăieşte). Putem vorbi aşadar de o mai mare sau mai mică convecţie socială liberă (adică, care nu e îngrădită de obstacole artificiale) şi de o mai mare sau mai mică convecţie socială reală (adică care nu e îngrădită de nici un fel de obsta­cole). Evident, atunci când vorbim de o scară socială, de o ie­rarhie socială, avem în vedere implicit un criteriu de ierarhi­zare care nu e unitar: în societăţile arghirocratice acesta sunt banii, în societăţile privilegiocratice, acesta este apartenenţa la un grup înzestrat cu cât mai multe privilegii care sunt de regulă de natura unei repartiţii privilegiate a valorilor mate­riale sau nemateriale (un model exemplar al aplicării acestui criteriu este piramida socială feudală).

O primă şi evidentă observaţie pune în lumină faptul că, în societăţile privilegiocratice, convecţia socială liberă e îngră­dită, restricţionată, iar în societăţile arghirocratice ea este neîngrădită. In aparenţă – şi în realitate, până la un punct şi cu aproximaţia anumitor nuanţe – aceasta reprezintă o supe­rioritate netă a societăţilor arghirocratice faţă de cele privile­giocratice. Totuşi apare paradoxul că societăţile privilegiocra­tice satisfac uneori mai bine decât cele arghirocratice nevoile de supravieţuire, securitate şi apartenenţă („belonging”) ale fiinţei umane de pe piramida Maslow-Voiculescu, decât cele arghirocratice. Afirmaţia vine în contradicţie brutală cu o serie de dogme actualmente în vigoare, aşa că simţim nevoia să o argumentăm.

Ştim cu toţii că o dată cu triumful arghirocraţiei în secolul XIX omenirea a cunoscut un “boom” demografic important: prin urmare s-ar putea argumenta că nevoile de supravieţuire au fost mai bine satisfăcute de arghirocraţie. Fără îndoială că, aşa cum am arătat şi din motivele pe care le-am arătat, arghirocraţia, individualismul, liberalismul, capitalismul sunt capa­bile să descătuşeze energii ale egoismului care au ca efect sporirea substanţială a producţiei, puterii materiale a socie­tăţii, capacităţii ei de a susţine perpetuarea speciei. Dar este sporul demografic înregistrat după instaurarea arghirocraţiei pe măsura acestor energii suplimentare puse în joc, sau este el mai mic, ca efect al inegalei repartiţii a producţiei? Se poate aprecia că el nu e pe măsura energiei consumate. De altfel, sporul demografic a continuat şi după ce liberalismul a început să fie temperat, în secolul XX, de mai severe sau mai subtile “feedback”-uri sociale. Aşadar, satisfacerea sporită a nevoii de supravieţuire care a condus la “boom”-ul demografic poate fi pus în legătură cauzală directă şi imediată cu progresele tehnologice generate de arghirocraţie, dar nu cu arghirocraţia de sine. Pe de altă parte, dacă e adevărat că în societăţile pri­vilegiocratice marile privilegii sunt concentrate la nivelurile de vârf ale societăţii, şi clasa de jos are un drept, unic dar inalie­nabil, un „privilegiu” unic în schimbul căruia suportă această nedreaptă alcătuire socială: cel al supravieţuirii. Dacă în logi­ca liberală pură, netemperată prin „feedback” social, situaţia prin care perdantul extrem al competiţiei economice este îndepărtat de la existenţă apare ca firească, pentru că nimic nu împiedică scăderea veniturilor la orice valoare, inclusiv la zero, în logica sclavagistă, feudală şi comunistă asigurarea unui nivel minim de subzistenţă a clasei de jos, adică a majorităţii populaţiei, este o condiţie necesară pentru perpetua­rea privilegiilor clasei de sus. Aceasta explică şi mai buna sa­tisfacere uneori a nevoilor de siguranţă în aceste tipuri de socie­tăţi: clasa de jos, total lipsită de proprietate şi de iniţiativă, „pasează” sarcina asigurării securităţii ei claselor superioare, posedante şi cu iniţiativă: sclavul ştie că nu va fi lăsat să moa­ră de foame atâta vreme cât stăpânul are nevoie de munca sa.

Cât priveşte nevoile de apartenenţă, blocarea convecţiei sociale în societăţile privilegiocratice conduce la situaţia că individul se acomodează încă de la naştere cu aparteneţa sa la o anumită categorie şi, ştiind că nu poate evada din ea, învaţă să devină mulţumit cu condiţia sa şi să obţină maximum de satisfacţie în cadrul strâmt pe care i-1 oferă această condiţie socială. Arghirocraţia permiţând o convecţie socială totală, de la nivelurile cele mai de jos până la cele mai de sus, numărul de indivizi care aspiră la ascensiune spectaculoasă este mare, iar numărul de indivizi care o pot realiza efectiv este foarte mic. Prin urmare societatea este populată cu un număr foarte mare de indivizi frustraţi şi nefericiţi pentru că se consideră a fi plasaţi pe o treaptă socială necorespunzătoare dorinţelor şi aspiraţiilor lor şi într-o categorie socială căreia nu îi aparţin. Aceasta deşi condiţiile lor materiale de existenţă sunt, în abso­lut, substanţial mai bune decât cele ale individului aflat în clasa de jos dintr-o privilegiocraţie. Compartimentând libera convecţie socială, sugrumând din faşă aspiraţiile înainte ca ele să devină, prin neîmplinire, frustrări, limitând discrepanţa între posibilităţi şi realităţi, privilegiocraţia micşorează, para­doxal, nefericirea unui număr mare de oameni. Privile­giocraţia, postulând o inegalitate care inevitabil devine for­mală, arbitrară, între oameni, pare aşadar a se armoniza mai bine cu existenţa inegalităţii reale între oameni, în raport cu arghirocraţia care postulează egalitatea şanselor dar care vine în conflict cu realitatea ierarhizării lor după criteriul averii relative. Aceasta provoacă frustrarea şi nefericirea celor care nu şi-au valorificat propria şansă, deşi o aveau, şi care formează majoritatea.

Comentariul de mai înainte a fost făcut exclusiv din per­spectiva convecţiei sociale libere. Dacă luăm în calcul convecţia socială reală, apare o convergenţă între situaţia provilegio- craţiei şi cea a axiocraţiei, prin aceea că legitatea obiectivă internă a liberalismului, pe care o numim „proprietate de scală” (dezvoltări în capitolul VIII) şi care tinde să-l favorizeze suplimentar şi pe marele posedant, frânează în realitate, pe cale neformală dar eficientă, libera convecţie socială. Deşi în principiu rezultatul competiţiei este dat doar de merit, tânărul extrem de valoros dar sărac nu câştigă niciodată competiţia (faţă de criteriul arghirocratic al bogăţiei acumulate) cu moştenitorul mediocru al unui mare concern, din simplul motiv că ei nu intră niciodată în competiţie directă unul cu altul: primul intră în competiţie cu milioane de tineri care aspiră, ca şi el, la un loc de muncă bine retribuit sau la a-şi întemeia o mică întreprindere – şi probabil că va câştiga această competiţie, în decenii, datorită valorii sale de excepţie iar cel de-al doilea intră în competiţie cu alţi zece-douăzeci de moştenitori de mari concerne şi se va menţine în această elită arghirocratică dacă performanţele sale sunt doar mediocre şi nu excepţional de proaste. Egalitatea şanselor în arghirocraţie se aplică real doar extremelor: doar cei excep­ţional de competenţi pot beneficia de o convecţie ascendentă majoră, doar cei excepţional de incompetenţi riscă o convecţie descendentă majoră. Mitologia arghirocraţiei scoate sistematic în evidenţă exemplul mobilizator al tânărului care şi-a început afacerea într-un garaj şi a ajuns miliardar: dar aceasta este mai degrabă excepţia decât regula. Prin urmare, în realitate arghiro­craţia are şi ea tendinţa de a compartimenta societatea şi de a limita convecţia socială, dar o face în mod natural şi evitând o scandaloasă oficializare a discriminării sociale.

Doctrina umanistă este chemată să soluţioneze şi dilema convecţiei sociale: ce e mai bine, să laşi liberă convecţia socială, cu riscul de a produce frustrarea şi, la limită, revolta unui mare număr de indivizi ce nu reuşesc să profite deplin de această libertate, sau să o limitezi, cu riscul de a bloca artifi­cial, în compartimentele de jos, ascensiunea unor mari valori? In opinia noastră, această dilemă este dată de caracterul unicriterial al ierarhizării sociale: principalul criteriu sunt banii în arghirocraţii, respectiv privilegiile în privilegiocraţii. Concret: nu se poate face o ierarhizare între cel mai bun fot­balist şi cel mai bun violonist; totuşi societăţile arghirocratice o fac oferindu-i unuia mai mulţi bani decât altuia, iar cele privilegiocratice o fac oferindu-i unuia mai multe privilegii decât altuia. Se poate ierarhiza un fotbalist în raport cu altul după numărul de spectatori pe care îi aduce pe un stadion ori un vio­lonist cu altul după numărul de spectatori pe care îi aduce într-o sală de concert; dar nu se poate face o ierarhie comparând nu­mărul de spectatori de pe un stadion cu cel dintr-o sală de con­cert. Societatea umanistă va trebui să abordeze multicriterial problema ierarhizării sociale şi să elibereze convecţia socială după fiecare din criterii, iar nu după unul global şi arbitrar. Soluţia este ca, pornind de la cauze şi nu de la efecte, socie­tatea umanistă să elibereze convecţia socială a valorii, şi nu a unei măsuri arbitrare a acesteia cum ar fi recompensa ei, fie ea măsurată în bani sau în privilegii. Practic, aceasta înseamnă dezvoltarea unei axiometrii umaniste, bazată pe principiile din această lucrare, în particular pe dubla natură individualist- colectivistă a fiinţei umane, axiometrie care să permită măsu­rarea obiectivă a utilităţii sociale a unui individ prin raportare la treptele piramidei Maslow-Voiculescu. Aceste dezvoltări vor sta la baza unei viitoare axiologii (teorii a valorii) umaniste. Permiţând deplina convecţie socială liberă, ca în arghirocraţie, axiocraţia umanistă se va apropia totodată de realismul con- vecţiei din privilegiocraţii, care ţine seama mai bine de dife­renţele naturale dintre indivizi.

8. Convecţia socială şi clasa de mijloc

Convecţia socială ne interesează şi pentru studiul mecanis­melor de structurare şi destructurare a clasei de mijloc – fenomen de importanţă vitală în evoluţia societăţii. Istoric, capitalismul a fost răsturnat de clasa muncitoare într-o serie de ţări, în numele îmbunătăţirii calităţii vieţii (deşi capitalis­mul a rămas în vigoare într-o mare parte a lumii, ulterior anu­lui 1917 el a fost atât de influenţat de existenţa unui comu­nism de stat încât nu s-a putut manifesta deplin până după 1989/1991). Ulterior însă în majoritatea acestor ţări comunis­mul a fost răsturnat tot de clasa muncitoare şi tot în numele îmbunătăţirii calităţii vieţii. Astăzi această clasă muncitoare care a bulversat lumea nu mai există. Totuşi mai există o cate­gorie socială cu destulă forţă numerică şi cu destulă motivaţie socială pentru a putea constitui nucleul unei noi schimbări de paradigmă, şi aceasta e clasa de mijloc. Ea reprezintă prin-

claselor defavorizate, fie nenumăratele căi ale con­curenţei neloiale prin care banii publici se îndreaptă de multe ori către proprietatea de scală. Aceasta este aşadar baza de masă care acţionează în numele calităţii vieţii pentru revoluţia umanistă, revoluţie nonviolentă dar prin aceasta nu mai puţin profundă. Clasa de mijloc are şi dreptul şi forţa de a opera schimbările revoluţionare pe care criza comunismului şi cea a capitalismului le impun, iar partidul umanist este port­drapelul ei.

Convecţia socială ascendentă poate să alimenteze clasa de mijloc cu elemente din clasa muncitoare şi ţărănime. Acest fenomen se întâmplă în fazele iniţiale, de competiţie economi­că largă şi loială, ale societăţilor de tip liberal, când posibili­tatea de a câştiga un profit atrăgător prin iniţiativă, multă muncă şi puţin capital îi motivează pe o parte din membrii acestor clase să-şi abandoneze poziţia de dependenţă, dar şi relativă securitate, salariată. Clasa de mijloc mai este alimen­tată prin convecţia ascendentă şi în fazele finale ale socie­tăţilor de tip liberal, când apare epigonismul gestiunii, când marea burghezie „se aristocratizează” şi preferă să-şi paraziteze propria bogăţie încredinţând administrarea ei unor profesionişti care acced astfel în clasa de mijloc (în alte cazuri, ei provin din această clasă şi transformarea lor în „arendaşi” ai marilor averi consolidează şi stabilizează clasa de mijloc). Clasa de mijloc mai poate fi alimentată prin convecţie socială descendentă, dar acest flux este minor.

Societăţile de tip socialist sunt în general defavorabile creării unei clase de mijloc, întrucât trăsătura ei definitorie – care în definiţia noastră este, cum am arătat, independenţa – intră în conflict cu aspiraţia de control a păturii dirigente a statului. Totuşi în fazele iniţiale convecţia ascendentă în clasa de mijloc este încurajată în astfel de societăţi (uneori chiar activ, prin împroprietăriri din marile latifundii) în scopul creării unei contraponderi faţă de marea proprietate şi veleităţile ei de control al statului. Situaţia este perfect sime­trică cu cea din acele faze, tot iniţiale, ale societăţilor liberale în care marea proprietate mobilizează mica proprietate în apărarea principiului proprietăţii ameninţat de clasa de jos, dar ameninţarea la adresa marii proprietăţi e mult mai con­sistentă. Aceasta s-a întâmplat atât în socialismele de tip naţionalist (fascismele) , cât şi în cele de tip internaţionalist (comunismele). In aceste din urmă societăţi s-a format treptat, sub imperiul necesităţii de lungă durată de a administra tre­burile publice, o clasă de „arendaşi” ai statului, de tehnocraţi însărcinaţi să gestioneze averea obştească, dintre care cei mai tipici erau cei din conducerea întreprinderilor de stat. Aceştia prezentau multe din trăsăturile unei clase de mijloc comu­niste: este însă discutabil dacă ei prezentau trăsătura de inde­pendenţă necesară pentru această încadrare.

Destructurarea clasei de mijloc se produce în societăţile de tip liberal în fazele de acutizare a competiţiei economice, de transformare a „competiţiei perfecte” în concurenţă monopolis- tică, apoi în oligopol şi în monopol. Atunci are loc o convecţie socială descendentă masivă – binecunoscuta proletarizare a clasei de mijloc – însoţită de un mult mai restrâns flux de con­vecţie ascendentă. Destructurarea clasei de mijloc a avut loc programatic şi energic după faza iniţială a comunismului, însoţită de mari tragedii umane. Comunismul a încercat trans­ferul unora din atributele clasei de mijloc, în special cele legate de consum, către o muncitorime şi o ţărănime care căpătaseră la un moment dat posibilităţi şi apetenţă pentru achiziţii, dar s-a ferit cu grijă să permită revigoarea principalului ei atribut – independenţa.

Societatea umanistă va face eforturi programatice pentru consolidarea clasei de mijloc, prin împiedicarea dominaţiei dis­proporţionate a marii proprietăţi asupra proprietăţii mici şi mijlocii, ca în capitalism, prin împiedicarea preeminenţei unei pseudoclase de mijloc birocratice, legate de stat, ca în socia­lism, şi prin deproletarizarea proletariatului. Aceasta se va face prin stimularea accesului muncii la iniţiativă şi capital şi al iniţiativei la capital. Comentariile de mai înainte arată cu claritate că clasa de mijloc este legată strâns de fenomenul competiţiei: atunci când acesta este prezent şi se desfăşoară în forme loiale – clasa de mijloc înfloreşte, când el se atenuează sau capătă forme perverse – ea dispare. Prin urmare, obiec­tivele strategice simetrice ale umanismului: – împiedi­carea dispariţiei competiţiei economice prin egali­tarism, respectiv împiedicarea dispariţiei competiţiei economice loiale prin hipercompetiţie şi ceea ce am numit autoconsumul competiţiei – au ca efect implicit stimularea şi consolidarea clasei de mijloc. Autocon­sumul competiţiei este cancerul clasei de mijloc, egali­tarismul este infarctul ei.

O altă modalitate de stimulare a clasei de mijloc este poli­tica fiscală. O propunere importantă este cea a „procentului fiscal rezervat contribuabilului” din impozit. Despre ce este vorba: mai ales în cazul impozitului progresiv (cu care suntem fără îndoială de acord ca principiu şi a cărui practică trebuie să se bazeze pe o raţionalitate a încărcării relative a diverselor categorii sociale), marii contribuabili au obiecţii faţă de modul în care societatea utilizează banii proveniţi de la ei şi au senzaţia că ei le-ar putea găsi destinaţii publice mai bune (de multe ori, aceste obiecţii chiar stimulează sau „justifică” eva­ziunea fiscală). In multe cazuri, ei chiar au dreptate – de aceea este bine să li se dea posibilitatea de a pune efectiv în practică aceste bune intenţii. Propunem ca un anumit procent din taxe­le şi impozitele pe care le plăteşte fiecare cetăţean – să zicem, pentru început, de 20% – să aibă un regim special de rezervare în sensul că este la latitudinea respectivului cetăţean să sta­bilească şi să declare public direcţia sau direcţiile de cheltuieli publice în care se vor îndrepta respectivele sume: protecţia socială a claselor defavorizate sau subvenţionare creditelor pentru întreprinderi mici şi mijlocii, învăţământ sau sănătate, infrastructură sau cercetare, cultură sau sport etc. In acest fel, pentru o parte din contribuţia sa cetăţeanul decide direct, nu mediat prin politician, destinaţia banilor, iar cei numiţi să ges­tioneze diversele domenii de interes public vor fi stimulaţi să demonstreze o cât mai bună şi transparentă gestionare a lor în interesul public pentru a atrage sume cât mai mari, în timp ce atragerea de sume cât mai mari poate constitui şi o măsură comparativă a performanţei diverşilor miniştri sau secretari de stat. Fireşte că o creştere exagerată a procentului fiscal re­zervat contribuabilului riscă să aibă efecte negative asupra predictibilităţii exerciţiului bugetar, iar metoda riscă să pre­zinte tentaţia de a fi folosită ca paravan pentru autofinanţarea unor interese proprii ale celor bogaţi din bani destinaţi buge­tului public. Contra acestor tentaţii se pot lua măsurile uzuale de stabilire a unor incompatibilităţi – care au ca orice alte măsuri efect mai mare sau mai mic după cum societatea e mai mult sau mai puţin imună la corupţie – dar adăugarea unui plus de transparenţă este un avantaj social net: faptul că un mare contribuabil îşi declară public interesul pentru un anu­mit domeniu, subvenţionându-1 din procentul fiscal rezervat lui, este preferabil situaţiei în care el îl subvenţionează ocult prin plicuri cu bancnote date în mână politicianului.

Individual, cei mai mari contribuabili provin din marea burghezie şi aparent această măsură îi favorizează în primul rând pe ei. Ca grup, însă, cel mai mare contribuabil este clasa de mijloc şi măsura favorizează interesul ei de a-şi exprima direct opţiunile în materie de cheltuire a banilor publici; ea reprezintă aşadar un pas în direcţia măririi importanţei şi ponderii acestei clase pe eşichierul social.

Tot în materie fiscală, umanismul propune o diferenţiere socialmente utilă între proprietatea activă şi cea pasivă, în sensul în care au fost definite ele în acest volum (dezvoltări în capitolul XI).

9. Umanismul şi familia

O consideraţie finală privind inserţia în social a umanismu­lui se referă la vocaţia umanismului privind reconsiderarea familiei ca structură socială particulară proprie fiinţei umane şi ca mediu de elecţiune pentru cultivarea valorii umane. Curentele politice clasice pierd din vedere în abordarea lor doc­trinară rolul central al familiei ca structură socială, chiar dacă în practica politică se face periodic apel la ea, din motive elec­torale. Fără a insera profund conceptul de familie într-o struc­tură ideologică coerentă, liderii politici au uneori tendinţa de a-1 folosi spre atragerea electoratului, pentru că alegătorul intuieşte caracterul esenţial al acestui concept chiar dacă nu conştientizează maniera în care el intervine în structurarea sistemului social şi nu poate raţionaliza, în absenţa unui instrument doctrinar adecvat, importanţa lui. Redescoperind familia ca valoare socială, doctrina umanistă stabileşte o legătură organică şi profundă, şi nu doar una de circum­stanţă, între acest concept şi liniile directoare ale umanismu­lui teoretic.

Afinitatea intimă dintre conceptul de familie şi doctrina umanistă poate fi judecată cel mai bine pornind de la con­trastul cu situaţia celorlalte mari doctrine. In realitate, para­digma politică clasică stânga-dreapta, focalizând atenţia asupra polilor de interes pe care îi reprezintă comunitatea, respectiv individul, maschează rolul social al familiei care este intermediară între individ şi societate. Acest fenomen s-a petrecut timp de un secol şi jumătate, de la cristalizarea mari­lor doctrine clasice, timp în care familia a fost neglijată ca şi concept doctrinar esenţial. Umanismul, suspendând po­larizarea absolută între individ şi colectivitate, aspirând la o armonizare între aceste entităţi pe care liberalismul şi socia­lismul le conduc, prin dezechilibru, la conflict, reabilitează implicit şi familia. Familia normală e o microcolectivitate pro­tectoare pentru fiecare individ al său şi în care fiecare individ se implică în mod natural în chip altruist, suspendându-şi măcar parţial egoismul individualist firesc; astfel, ea repre­zintă la scară mică modelul societăţii umaniste armonice care ar reprezenta generalizarea la scară mare a acestui model na­tural particular de armonie între individual şi colectiv. De asemenea, în microcolectivitatea familie, fiecare individ are un loc natural, corespunzător profilului său, adică înclinaţiilor sale naturale aflate la un moment dat intr-un anumit grad de maturizare; ea sprijină maturizarea optimală acestor înclinaţii şi recunoaşte în mod spontan individului poziţia sa, cores­punzătoare contribuţiei sale la binele comun. Această armo­nizare serveşte atât interesele individului cât şi ale micro- colectivităţii: concret, dacă de pildă în familie apare prin ha­zard un individ de valoare ieşită din comun, în mod normal toţi membrii familiei vor face eforturi pentru a sprijini dezvoltarea acestuia, conştienţi că o fac în propriul lor interes. După cum în mod normal şi individul de excepţie îşi va folosi, odată va­loarea sa recunoscută la scara macrocolectivităţii, recunoaş­terea socială în folosul şi al membrilor familiei sale. Familia umană normală funcţionează aşadar ca o pepinieră naturală a valorii umane, pe care umanismul o pune în centrul doctrinei sale şi pe care îşi propune să o favorizeze la scara întregii socie­tăţi. In familia umană normală sunt atenuate atât tendinţa individului spre egoism în raport cu (micro) colectivitatea, cât şi tendinţa (micro) colectivităţii spre egalitarism, dominaţie asupra individului şi descurajare a individului de excepţie; şi cu cât familia e mai sudată în jurul conceptului de valoare umană, cu atât tendinţa de atenuare a acestor tendinţe nega­tive este mai accentuată. Prin acest model de relaţii armonice. neantagoniste între individ si colectivitate, familia prefi­gurează societatea umanistă.

Inserţia în social a doctrinei umaniste