Ca orice cuvânt dătător de speranţe – Dumnezeu, libertate, comunism, capitalism etc. – şi cuvântul globalizare poate fi com­parat cu o scrisoare primită prin poştă: nu poţi şti dacă în reali­tate conţine veşti bune sau proaste, până nu deschizi plicul. Simplul fapt că este promovată si însoţită de scenarii optimiste şi promisiuni implicite, nu e sufi­cient pentru a accepta globalizarea ca pe un panaceu.

1. Consideraţii generale

Pornim de la aprecierea că, în fond, caracteristicile generale ale unui sistem politic sunt date de modul său specific de raportare la viaţa economică, singurul domeniu al activităţii umane de care nici un sistem politic nu poate face abstracţie. In această perspectivă constatăm că există două tipuri funda­mentale de sistem politic: cele în care economicul determină politicul, numite democraţii, şi cele în care politicul determină economicul, numite dictaturi sau sisteme totalitare.

Istoria dezvoltării societăţii omeneşti arată că o politică puternic „de dreapta”, punând accentul pe individ în raport cu societatea, puternic concurenţială, de tip capitalist primitiv, e de natură să impună societăţii un ritm rapid de dezvoltare, însă cu costuri sociale mari.

Umanismul îşi propune să construiască un nou tip de socie­tate: societatea umanistă. Orice nou tip de societate s-a con­struit printr-o revoluţie; şi societatea umanistă se va construi printr-o revoluţie, însă o revoluţie nonviolentă, o revoluţie a mentalităţilor. La nivelul individului, umanismul reprezintă o revoluţie morală. La nivelul colectivităţii, umanismul reprezintă fundamentalismul bunului-simţ.

În ultimul timp se poate observa un efort al teoreticienilor ideologiilor de stânga pentru a defini o “nouă social-democraţie“ – în varianta britanică, New Labour – în speţă, pen­tru a adapta “vechea social-democraţie” realităţilor de azi. În planul gândirii politice aplicate, preocupările în sensul “adu­cerii la zi” a stângii pe ceea ce ei numesc sau sugerează a fi „A treia cale” îşi găsesc expresie în activitatea unor oameni de stat precum Tony Blair, dar şi Gerhard Schroder, Lionel Jospin sau William Clinton.

Fiinţa umană conţine, cum am văzut, două dimensiuni intrinseci: una socială şi una individuală. Să vedem cum se manifestă acest dublu determinism atunci când omul funcţionează ca membru al societăţii (colectivităţii).

Doctrina umanistă se bazează în bună măsură pe psihologia umanistă. Aceasta a fost fundamentată în 1948, prin lucrările lui Abraham Maslow şi Anthony Sutitch, şi a cunoscut o impor­tantă dezvoltare ulterioară.

Omul

Doctrina umanistă pune în centrul preocupărilor sale Omul, cu aspiraţiile, atributele si limitările sale. Atributele naturale definitorii ale fiinţei umane sunt sintetizate în schema de mai jos:

Salut fuziunea prin absorbție dintre Partidul Umanist Social Liberal și Partidul Re:Start România și configurarea unor politici social-liberale care să slujească în principal cetățenilor României.

Am citit cu mare atenție Declarația Națională a Umaniștilor Ar fi bine ca cei care simt românește să o citească și să o distribuie.